Pentru locuitorii comunei Vadu Roșca, luna decembrie a anului 1957 avea să înceapă cu evenimente rămase înscrise cu litere de sânge în istoria recentă a României. Nu trecuseră decât câteva zile de când, la 28 noiembrie, localitatea vecină Suraia se ridicase și ea împotriva măsurilor de colectivizare a proprietăților rurale inițiate de autoritățile comuniste.
Patru zile asediați
Între 1 şi 4 decembrie 1957, în localitatea vrânceană Vadu Roşca s-a desfăşurat una dintre cele mai ample revolte împotriva procesului de colectivizare forţată din România. Partidul comunist dorea accelerarea procesului de colectivizare a agriculturii, iar acesta s-a lovit de opoziția țăranilor în multe zone ale țării. Regiunea muntoasă numită Țara Vrancei, ținut cu o identitate aparte și cu o străveche tradiție de eroism și vitejie, a fost dintotdeauna locuită de oameni cu un pronunțat simț al libertății și proprietății. Descendenți ai răzeșilor apărători ai Moldovei, ei nu aveau să accepte ușor confiscarea pământurilor despre care se spune că le aveau primite de la Ștefan cel Mare.
Timp de patru zile, locuitorii din Vadu Roşca s-au organizat pentru a împiedica intrarea în sat a echipelor de colectivizare, reuşind să transforme localitatea într-o adevărată fortăreaţă. Ei s-au grupat în patrule, au stabilit ca bătutul clopotului să fie semnal pentru alarmarea oamenilor în caz de pericol şi au format baricade pentru a împiedica intrarea oricui ar fi încercat să îi forţeze să semneze cereri de intrare în colectiv.
Represiunea, condusă de Ceaușescu
Reacţia autorităţilor nu s-a lăsat prea mult aşteptată. La 4 decembrie, satul a fost înconjurat de zeci de maşini cu trupe de Securitate înarmate, care au deschis focul asupra mulţimii adunate la marginea satului. În final, ofensiva autorităţilor asupra satului Vadu Roşca s-a încheiat cu nouă morţi, cu vârste cuprinse între 14 şi 49 de ani, zeci de răniţi şi 19 persoane condamnate, care au primit pedepse cuprinse între 5 şi 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de „rebeliune”.
Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate în anii 1950, generalul Nicolae Ceaușescu a condus personal războiul împotriva țăranilor din Vrancea. Aici a fost recunoscut de cei care, bătuți, secerați, așteptau să vină reprezentanții partidului ca să li se hotărască soarta. Însoțit de o echipă de securiști și procurori, Ceaușescu a întrebat, față în față cu autorii răzmeriței din Vadu Roșca, dacă este cineva rănit dintre soldați, dar morții și răniții erau numai în tabăra țăranilor.
Mărturii ale supraviețuitorilor
Nițu V. Stan (unul dintre capii revoltei țăranilor din satul Vadu Roșca, noiembrie-decembrie 1957):
Nu am dormit acasã, dormeam într-o lizierã de salcâmi cu un vecin aici, era 4 decembrie și era frig; aveam niște haine pe noi, ne-am pus și noi într-o lizierã, nici în casã nu ne-am mai dus. Ne-am culcat pe la patru dimineațã. Pe la vreo șase, șapte, în zorii zilei, auzim un huruit, așa ca pe front, închis. Mãi, ce se aude oare? Un huruit de mașini grele, utilaj greu. Am stat noi, nu se vedea nimic; când aproape de zori așa, la cinci sute de metri, cam șapte-opt sute de metri, se vedea ceva, parcã ziceam că e lup; venea, se oprea, venea, se oprea, dar ãla dormea mai greu. Mãi, Nicolae, ies cu arma. De ce? Bã, bãieti, e greu de noi; e, sã vezi tu ce vine acuș… îi spui. Ia uite colo pe șosea, uite cât vine, uite cât vine. Nu a durat zece minute, a venit o grupã de soldați cu un milițian în frunte, pe aici prin pãdure. Eu mă duc pe aici, dar de acum poporul s-a alarnnat. Imediat la clopot, și în timp de cinci minute s-au umplut iar toate șoselele. Când am venit, ma duc acolo, grupa aceea de șase-șapte militari rnergea în flanc așa, și ne-am înșirat și noi în flanc așa. Ãia strigau înapoi, noi strigăm înapoi! Nu le-am dat voie, recunosc, cã poate am fost și vinovat într-un fel: pe aici nu se trece, chiar așa am spus.
Ei, oameni buni, așteptați Crãciunul… pe aici nu se trece, nu primim nici armatã, nu primim… s-a întors, domne, a făcut o curbã expre, noi am venit în sat; cât am venit de la o șutã de metri, din pãdure, aici în sat a venit batalionul, mașinile; mitralieră pe cabinã, acum vãd, oameni postați liniștiți, noi îi avem în fațã, dați drumul la armatã! Nu dãm drumul nimic, aici în sat ne baricadãm. N-am dat, ne-am opus; nu am deschis drumul. A început sã tragã: gloanțe oarbe; dar când a început sã tragã, venea așa o flacãrã… așa făceam toți. Tineretul era așa mai obraznic. Hai pe ei că nu au gloanțe, au început sã zvârle cu pietre. N-aveam altã armã. A azvârlit cu pietre oleacã. Când a început sã tragã, cãdea ca grâul; așa cãdea, și în dreapta, și în stânga. Cum e domnul Cotonanu aici, așa era și stânga. Pe dreapta mea l-a împușcat aici (n.a. – mijlocul frunții), mort, pe stânga l-a împușcat cât de aici în televizorul ãla, și a cãzut așa… (n.a. – pe spate).
H. L.: Pe cine a împușcat?
V. S.: Păi, l-a împușcat în mașinã, cum îl cheamã, Crãciun Dumitru. Nu-s veri, numai așa s-au numit: Crãciun Stroe și Crãciun Dumitru. Ãsta, Crãciun Stroe, a cãzut mortal, Crãciun Dumitru numai aici (zona abdomenului). Mã arde, mã arde. Mã duc la Stroe, Stroe era negru și râcâia; cu fața în jos. Ãsta e mort. Uitasem de ãia că trage, nu mai țineam cont. L-am luat pe ãla, curaj sau minte nu am mai avut, nu mai știam ce era acolo. Când mã uit încolo, alt bãiat. De acuma rãcnea ca în iad. Unul țipa că l-a împușcat, altul că l-a împușcat pe vãru-su, altul că e rãnit…
H. L.: Au tras fãrã somație?
V S.: Fãrã. Fãrã somație au tras; de acuma trãgeau în plin. Și noroc cã am avut cazemată în spate și ne-am retras; l-am luat pe ăla în spate și m-am retras în cazematã; când m-am dat în dosul cazematei, aici sãreau pietre cum vine grindină aceea în cazematã, dar dacã nu era cazemata aceea cred cã zob ne fãcea pe toți. Și dacã nu aveam cazemata în spate, poate ne omora pe toți, pe toți ne omora atunci, dar am mai scãpat o parte. L-am luat pe ãla, l-am salvat, am venit acasã, nu era nimeni, nevasta și copiii, aveam patru copii sub șapte ani, cel mai mare avea vreo șapte ani, cel mai mic avea vreo șapte luni. Nu aveam nici fotografii, cã nu aveam fotografii… nimic nu a lãsat. Și am fugit tocmai în partea cealaltã a satului, unde era familia acolo așezatã. Am trecut, când am trecut de aici, am trecut hățasul, venea armata în salturi.
H. L.: Asupra unui sat cu patru sute de suflete, așa un asediu?
V S.: Pe trei linii venea, plus pușcă mitralierã care trãgea încontinuu. Clopotul trãgea; mașinile se opriserã la pod acolo, ne baricada, și clopotul trãgea. La un timp a stat clopotul, dar a stat clopotul dupã ce a retezat clopotnița; mitraliera a tras continuu. Și un bãiat care a scãpat din armatã atunci, care a fãcut armata la Securitate, el a tras clopotul, și dacã l-a împuscat tot pe aici prin stomac, când a retezat clopotniță, el s-a scos la curea, și tot mai bãtea acolo. Și acum trãiește bãiatul acela de șapte ani acolo, în clopotnitã, pe ãla nu l-a atins deloc; cum a stat bãiatul acolo… s-a suit securistul…
H. L.: Clopotarul Ienuțã?
V. S.: Ienuțã, da. Acela l-a gãsit împușcat acolo și el dãdea cu securea, și i-a pus pistolul în cap și l-a trântit jos. Toatã armata se apropia, de acum avea douã-trei sute de metri că sã între în sat. Dar cu trãsãturi, nu am fost prin rãzboi, atunci eram mic. Dar exact cum povesteau frații mei pe linia întâi, așa era pericolul. Eu atunci mi-am luat un copil în brațe, pe gât, aici, aveam un copil de doi ani și unul de șapte luni, și unul cu picioarele în buzunar; adicã pe ãla de pe gât l-am bãgât cu picioarele în buzunar. Și pe cel mititel de șapte luni l-am luat în brațe, cu haina. Când am ieșit din curte, la vreo cincizeci de metri, trei ostași, mitralieră, câinele lup; m-a luat de când m-a vãzut, de la cincizeci de metri, așa m-a luat: întoarce capul, ia-o stânga, uite așa m-a purtat; cum mergeam, așa purta mitralieră, pânã când m-a trecut. Am ajuns iar la pod, tot la fel m-a luat, ãlãlalt: la dreapta, la stânga, capul în colo, nu te uită, trag, trag! Și așa m-a dus pânã acasã. Acasã, eu eram îmbrãcât în hainã, aveam copilul de șapte ani în hainã, el a răsturnat… nu mai pot. (Plânge.)
Aici aveam un pat, mi-a rãsturnat copilul dupã haină… Ia-ți buletinul! Nu am mai apucat zice nimic; dar înainte de a veni acasã, ne-am adunat copiii din sat cu toți, cu familia; ãl de șapte ani mergea înaintea mea. La o distantã de aici de cinci sute de rnetri, un cetãțean din sat, și cu doi ofițeri, mergea în mijloc, și probabil cã ãla m-a spus: ãstă este Nițu Stan. Mã cãuta, știam cã mã cãuta. Nu mi-a spus nimic, dar ãia când m-a dat, că veneam cu ãialanți, ãia m-a lãsat, m-a dat în primire la ãstialanți; și m-a întrebat: Cum te numești? Nițu Vasile Stan. În numele legii, ești arestat! Și s-a pus unul într-o parte cu pistolul… eram și cu copiii în brace: doi, unul în spate, unul în brațe. Ãla mare, de șapte ani, nu a mai putut, a fugit înainte; a venit pânã aici la monument. Aici la monument, era numai sânge mult, mult, mult, cât e casă asta de gros… mâncau câinii, porcii și pe lângã sângele acela erau furci, topoare, pari, tot strâns grãmadã așa. Bãietul știind cã ãla e mort și vâzând câine acolo, a început să țipe iar, și fugea înapoi, la mine. Acum, la mine fugea cã vedea pistoalele aici, înainte fugea, vedea sânge, zicea că sunt ãia morți. Și uite așa făcea, cum fuge un câine care-i izgonit de colo-colo și țipă.
V S.: Eu nu puteam sã îl țîn decât pe acela mai blând: vino la nenea, că nu îți face nimic și l-am luat de mânã și l-am trecut de sângele ãla și am venit acasã mî-au rãsturnat copilul și m-a arestat și plecat am fost, doi ani și jumătate nici un fel de vorbitor, nici un fel de scrisoare.
H. L.: Câți au arestat din comună dumneavoastrã?
V S.: Atunci, în timpul acela m-au dus la școalã…
H. L.: Întâi v-au dus la școalã.
V S.: La școalã, aici. La școalã, când m-am dus eu la ora 4, era lume de jur-împrejur, pentru că școală este mare, clasa este mare, era lume de jur-împrejur cu față la perete, m-a dus în centru, acolo era o masã de ofițeri și era un civil, nu foarte înalt, îmbrãcât în negru și cu un papion la gât și m-a întrebat: Cum te numești? Nițu Vasile Stan. Fã-i percheziție. Atunci am auzit cã acela era Nicolae Ceaușescu, era secretarul lui Dej. Ãla m-a întrebat.
H. L.: L-ați recunoscut că fiind Nicolae Ceaușescu?
V S.: Da cum sã nu. L-am vãzut pe urmã, dupã aceea, cã el era, atunci nu știam precis, pentru cã l-am vãzut prima oarã în fațã.
H. L.: Deci el era comandantul?
V. S.: El era acolo civil, singurul civil pe care l-am vãzut între toatã armata aceea.
H. L.: În aceastã casã, când ați venit din închisoare, câți ani ați stat cu chirie?
V S.: Pânã în ’70?
H. L.: În casă dumneavoastrã?
V S.: Aici stãteam, într-o odaie, dar plãteam chirie.
H. L.: Cui plãteați chirie?
V S.: La CAP, o doamnã venea.
H. L.: Dar nu era casă dumneavoastrã?
V S.: Casa mea era, dar dacã nu mai era a mea, ci a statului…
H. L.: Și statul v-a dat înapoi chiria pe care v-a luat-oȚ
V S.: Nu, nimic, nu spune nimic.
H. L.: V-au confiscat atunci acte, casã, avere…
V S.: A confiscat tot: casã, avere, cal, pãmânt, tot, tot, tot.
Interviu realizat de Lucia Hossu Longin:
