După ce în luna iunie, ca urmare a unui ultimatum brutal, România fusese nevoită să abandoneze în mâna Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord, la 30 august, la Viena, Germania hitleristă și Italia fascistă impuseseră românilor cedarea Ardealului central și de nord-vest. Profitând de situația geopolitică ingrată a unei Românii rămasă practic fără aliații săi tradiționali, Bulgaria obținuse, la rândul ei, tot cu sprijinul lui Hitler, sudul Dobrogei, regiune cunoscută sub numele de Cadrilater.
După 20 de ani de la făurirea sa, România Mare se dezmembra, pierzând mai mult de o treime din suprafață și un sfert din populație. Furia românilor se îndreptase la începutul lunii septembrie împotriva celui considerat principalul vinovat pentru situația în care România ajunsese.
Regele Carol II se confruntase cu ample manifestații de stradă, în organizarea și stimularea cărora Mișcarea Legionară avea o contribuție evidentă. De altfel, popularitatea legionarilor atinsese o cotă maximă, ca urmare a persecuțiilor la care fuseseră supuși de regimul dictatorial al lui Carol, care exterminase peste 500 de lideri ai acestei mișcări în ultimii doi ani. Abdicarea monarhului, care cu greu a reușit să treacă frontiera scăpând de gloanțele legionarilor, făcuse loc revenirii pe tron a fiului acestuia, Mihai, detronat de propriul său tată în 1930. Sute de mii de refugiați din teritoriile pierdute se îndreptaseră spre ceea ce mai rămăsese din statul român, care acum le asigura asistența socială. Angajamentul redresării economice a țării fusese asumat de noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care nu reușise să coopteze la guvernare alte forțe politice în afara Mișcării Legionare.
Românii se apropiau de sfârșitul acelui an fatidic și credeau că nu se putea să fi fost loviți de nenorociri mai mari ca acestea. Dar nu era să fie așa. O nouă nenorocire îi aștepta în noaptea de sâmbătă spre duminică, 9-10 noiembrie 1940.
1940, an al cutremurelor
Realitatea este că pe parcursul întregului an 1940 a existat o activitate seismică foarte ridicată în Vrancea, cu multe cutremure având magnitudini în jurul valorii de 5 pe scara Richter. La 24 iunie 1940, Muntenia și Moldova fuseseră ușor zguduite de un cutremur de 5,5 grade, iar la începutul lui octombrie, avea să se producă un altul de 5 grade. O intensificare a seismicității se resimțise în seara de 21 octombrie 1940, când mai multe cutremure se produseseră în Vrancea, ajungând la o magnitudine de 4,5. Iar în dimineața următoare, România fusese zguduită de un seism cu magnitudinea de 6,5, care însă nu făcuse victime. În fine, la începutul lui noiembrie aveau să revină cutremurele de peste 4 grade, pentru ca la 8 noiembrie 1940, cu mai puțin de două zile înainte de dezastruosul cutremur, o altă mișcare a pământului atinsese o magnitudine de 5,5 grade, simțindu-se și la București Chiar și în după-amiaza de 9 noiembrie 1940 s-au produs, în zona Panciu, câteva cutremure slabe. Pământul României fierbea. Dar ce era mai rău abia urma să vină…
Dezastrul
O noapte de noiembrie, întunecoasă, rece și umedă, așa cum sunt nopțile de toamnă târzie la această latitudine. În ciuda situației social-politice încordate și incerte, a războiului care de un an se desfășura pe continent, românii continuau să se distreze, presimțind parcă faptul că erau ultimele momente de libertate înaintea îndelungatei nopți a războiului în care nu aveam cum să nu intrăm. Și Bucureștiul chiar avea o viață de noapte trepidantă.
Era ora 3,39 dimineața. Bucureștenii care petrecuseră se odihneau deja, când pământul s-a zguduit timp de 45 de secunde, cu un muget prelung, înfiorător, venit parcă din măruntaiele Iadului. Violența seismului a fost una pe care bucureștenii nu o mai cunoscuseră până atunci. Cutremurul, cu epicentrul în zona Vrancea, la o adâncime de 150 km, a avut o magnitudine de 7,7 grade pe scara Richter, intensitatea pe scara Mercali fiind de XI. Oraşul Panciu a fost distrus în proporţie de 95% (au rezistat 5 case din totalul de 371 clădiri de zid). Specialiştii au estimat că la Panciu cutremurul ar fi fost resimţit cu o magnitudine de 10 grade Richter. Localnicii declaraseră că, în timpul seismului, pe cer se văzuseră fenomene luminoase ciudate, asemănătoare unor fâșii de foc sau scântei. Orașele Focşani, Galaţi, Mărăşeşti, Tecuci şi Iaşi au suferit distrugeri semnificative. Pe şoseaua dinspre Focșani spre Nămoloasa au apărut crăpături uriașe, din care ieșea apă fierbinte cu miros de sulf. Mișcarea telurică s-a resimțit până la Odessa, Cracovia, Moscova, Leningrad, în Iugoslavia, în toată Bulgaria și până la Istanbul.
Ca urmare a regimului de dictatură, informațiile oficiale cu privire la numărul victimelor au fost cenzurate. Se estimează că s-au înregistrat în jur de 1.000 de morți și 4.000 de răniți, cei mai mulți dintre ei în Moldova. Cele mai afectate au fost localitățile situate mai aproape de focar.
Capitala era plină de clădiri vechi, în special în zona centrului istoric. Singura șansă a fost aceea că, exceptând centrul, Bucureștiul era în cea mai mare parte o imensă mahala cu locuințe având, în majoritate, unul sau două nivele, care au scăpat doar cu avarii puternice. În centru însă, unde în ultimele două decenii se construiseră blocuri după modelul capitalelor europene, s-au înregistrat cele mai multe victime. Capitala României este situată într-o zonă de câmpie, pe un fundament de pietrișuri, nisipuri, și în cel mai bun caz argilă, un mediu geologic prielnic tranmiterii și chiar amplificării undelor seismice pornite din focarul Vrancei, situat relativ aproape. Iar în acea epocă nu existau soluții tehnice de realizare a unor structuri de rezistență adecvate unui grad ridicat de seismicitate. La toate acestea s-a adaugat modificarea proiectelor inițiale ale unor clădiri block-house, din rațiuni economice.
Carlton, numele unei catastrofe
Situat pe modernul bulevard Brătianu (azi Bălcescu), în colțul străzii Regale, în proximitatea Pieței Universității, blocul Carlton era la acel moment cea mai înaltă clădire din București. Inaugurat în 1936, era construit din beton armat şi avea 12 etaje, însumând o înălțime de 52,5 metri. Sub violența mișcării telurice, în câteva clipe s-a transformat într-un morman de moloz. O sută patruzeci de oameni au murit sub dărâmăturile sale, constituind majoritatea deceselor din București. După cutremur, în subsolul clădirii a izbucnit un incendiu, acesta îngrunând intervenția echipelor de salvare. Practic, supraviețuitorii prinși în dărâmături și în subsol, care făceau disperate apeluri să fie salvați, au murit ca urmare a axfisierii cu fum sau înecați de apa care s-a acumulat acolo. Atât constructorul, cât și proiectantul imobilului – nimeni altul decât marele arhitect de viță nobilă G. M. Cantacuzino, au fost considerați vinovați pentru tragedia de la Carlton și condamnați la închisoare.
O parte din imobilele tip bloc din Capitală au fost grav deteriorate (blocurile Belvedere și Wilson), dar au suferit avarii importante și Ateneul Român, Teatrul Național, Opera, CEC-ul, Palatul Poștei, Palatul Justiției etc.. Bucureștiul înregistra 183 de imobile amenințate cu surparea, 600 persoane necesitând evacuarea.
Ca urmare a cutremurului a fost grav avariat penitenciarul Doftana, în clădirile prăbușite pierzându-și viața mai mulți deținuți, între care 14 militanți comuniști, care ulterior aveau să fie glorificați drept martiri de propaganda regimului comunist.
