Oficial, colectivizarea în România a început în 1949, cu Plenara din 3-5 martie, unde s-a vorbit, pentru prima dată, de „transformarea socialistă a agriculturii”. Ţăranilor din Vrancea nu le-a convenit deloc ideea confiscării pământurile și s-au răsculat împotriva autorităţilor comuniste, în noaptea de 23-24 iulie 1950.
Terenul fusese, însă pregătit încă din 1945, când s-a realizat, de către partidul comunist, o nouă reformă agrară. Aceasta nu a urmărit să facă viața țăranilor mai bună, ci să-i atragă de partea noii puteri comuniste.
Tot atunci a fost introdus și sistemul cotelor obligatorii pentru toate produsele obținute în gospodăriile țărănești. Scopul a fost dublu: economic și politic. Economic, se dorea ieșirea din criza alimentară datorată războiului, ocupației sovietice și secetei din 1946. Iar pe plan politic se urmărea slăbirea rezistenței țăranilor în fața presiunilor regimului comunist prin sărăcirea lor, deoarece cotele nu se calculau în funcție de producția obținută, ci în funcție de planul general și regional stabilit de comuniști și erau foarte greu de realizat. Cei care nu puteau să predea cotele erau acuzați de sabotaj și urmau să fie închiși.
Odată cu Plenara din 3-5 martie din 1949 a fost dat și Decretul Nr. 83 din noaptea de 2/3 martie prin care toate proprietățile de peste 50 de hectare erau expropriate. Erau vizați foștii moșieri care, acum, au fost alungați din casele lor. Se urmărea, astfel, distrugerea definitivă a acestei categorii, căreia i se confiscau nu doar pământurile ce îi fuseseră lăsate prin Legea agrară din 1945, ci și casele cu tot inventarul existent.
Ţăranii din Vrancea cărora le fuseseră confiscate pământurile şi pădurile s-au răsculat împotriva autorităţilor comuniste. În noaptea de 23-24 iulie 1950 a fost declanşată revolta în satul Bârseşti. S-a tras clopotul de la biserica satului, au fost arestaţi miliţienii, activiştii PMR şi UTM, au fost ocupate sediile consiliului popular, miliţiei şi poştei. Dar şi în alte localităţi au existat grupuri de ţărani revoltaţi. Autorităţile au intervenit rapid, cu o extremă duritate.
Mai mulţi ţărani au fost executaţi pe loc (Ilie şi Toader Posmagiu, tată şi fiu din Bârseşti, Radu Hurjui din Nereju), iar în perioada imediat următoare au fost arestate sute de persoane. Ţăranii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. 308 persoane au fost judecate în 18 loturi de către Tribunalele Militare Galaţi şi Stalin (Braşov), între iunie şi noiembrie 1951, fiind pronunţate şi multe condamnări la moarte.
În 1951 a fost executat Gheorghiţă Bălan (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 694/25 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 31 ianuarie 1952 au fost executaţi în penitenciarul Galaţi Constantin Manoliu (tată), Victor Manoliu (fiu), Vasile V. Cojocaru (toţi condamnaţi la moarte prin sentinţa nr. 725/18 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 17 august 1952 a fost executat în penitenciarul Galaţi Ion Strâmbei (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 935/15 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi).
