Reporter: Eugen Sechila, bun venit în studioul interviurilor Punct News. Câteva lucruri despre tine: ești născut în 1977 și, începând cu vârsta de 19 ani, timp de 16 ani ai fost luptător în Legiunea Străină. Ai fost combatant în unele dintre cele mai fierbinți teatre de operațiuni din Africa și Orientul Mijlociu, inclusiv în Afganistan, și totuși te-ai retras în 2011, din cauza unor incoerențe de ordin politic și doctrinar, așa cum mărturiseai la un moment dat. Astăzi organizezi în România așa numitele “Tabere de Haiducie”, un gen de tabere de supraviețuire adresate atât adulților, cât și adolescenților și copiilor. Te rugăm să ne spui câteva lucruri despre ce a reprezentat pentru tine Legiunea Străină și cum ai ajuns în Legiunea Străină atât de tânăr? Care a fost motivația care a stat în spatele acestei decizii?
Eugen Sechila: Da, Legiunea Străină a reprezentat pentru mine o excelentă școală de viață și ce rețin de acolo, înaintea experiențelor militare propriu-zise, rețin această experiență umană de o mare calitate. Legiunea are în sânul ei niște oameni extraordinari, veniți din toate orizonturile, și reprezintă un cumul de forțe și de energii și de virtuți virile, care astăzi sunt ocultate, sunt evitate, sunt obsolet, am putea să spunem. Dar care, de fapt, sunt imuabile, ele nu se schimbă. Oamenii sunt făcuți așa și ar trebui să le perenizăm.
Rep.: Odată ce ai cunoscut Legiunea, ai găsit-o ca fiind așa cum ți-o imaginaseși tu, ca tânăr?
Eugen Sechila: Da. În mare parte, da. Nu am fost dezamăgit, nici nu aveam cum să fiu. Știu că sunt oameni care care se declară dezamăgiți. Dar cred că ei înșiși nu sunt coerenți. Am intrat la 19 ani, împins de dorința de a profesa meseria armelor, a-mi urma această vocație. Cred că este o meserie pe care trebuie să o facem din vocație, nu putem s-o facem pentru bani sau pentru câștigarea unor avantaje. De altfel nici nu sunt prea multe… Trebuie să o facem că ne place. Și Legiunea Străină a fost așa înainte ca eu să intru acolo. Și după ce am plecat, ea a rămas la fel. Da, îmi place să spun lucrul ăsta.
Rep.: A existat în demersul tău de la 19 ani, a stat la baza lui și o motivație de genul filmelor cu Van Damme văzute la televizor?
Eugen Sechila: Da, cred că e inevitabil lucrul ăsta. Cultura hollywoodiană e omniprezentă. Și atunci era, și acum este. Cărțile pe care am putut să le citesc… Toată adolescența mea mi-am făcut-o cu jurnalul de război al lui Sven Hassel și a reprezentat o alternativă excelentă la Legiunea Străină. Da.
Rep.: Vezi, Legiunea Străină continuă să fascineze generații după generații. Ai putea să ne spui ce este mit și ce este adevăr în ceea ce o privește, din ceea ce știm noi?
Eugen Sechila: Cred că ar trebui scrisă o carte cam atât de groasă, ca să spunem tot ce este mit, să diferențiem tot ce este mit de ceea ce este adevăr. Pentru că, într-adevăr, în jurul Legiunii Străine s-au creeat o sumedenie de mituri. Chiar și cu toate posibilitățile de informare pe care le avem astăzi, aceste mituri continuă să prolifereze. Mi-e greu să spun în două cuvinte care este diferența dintre minciună și adevăr. Un lucru e clar. Aceste mituri inflamează foarte mult imaginația multor oameni. Și am întâlnit și pe vremea când eram încă în serviciu acolo, și după aceea, când am plecat civil, am întâlnit mulți oameni care suferă de mitomanie, chiar aș putea să pun eu o patologie. Cei care au fost în Legiune știu despre ce vorbesc. Mitomanii sunt oameni care își creează o falsă istorie și se dau ce nu au fost… Sau au intrat, au stat un an, au stat doi ani, au dezertat și apoi inventează tot felul de istorii. Aceasta este partea negativă a mitului Legiunii Străine. Dar există și o mare parte din ceea ce am putea categorisi mit al Legiunii Străine care se fondează pe adevăr: acela că Legiunea Străină este un corp al armatei franceze, cu o tradiție veche. Rămâne totuși o armată modernă, dar ca toate armatele din ziua de astăzi – am putea să o considerăm cea mai cea mai longevivă ca și tradiție – a știut să își păstreze aceste tradiții, și automat, o dată cu ele, a apărut un cult particular al Legiunii Străine și al omului care combate sub stindardul Legiunii.
Rep.: Cum este organizată Legiunea Străină ca armată?
Eugen Sechila: Este un corp francez. Nu se diferențiază de celelalte unități ale armatei franceze prin echipamente speciale sau gadgeturi de genul ăsta – eu le numesc gadgeturi – dar se diferențiază net prin această stare de spirit ancorată în tradiție. Apoi mai apare o componentă administrativă, aș putea să spun eu, care o face aparte de celelalte unități ale armatei franceze, în sensul că toți cei care intră în rândurile Legiunii Străine sunt, din oficiu, considerați ca fiind străini. Chiar și francezii de origine intră sub o altă identitate, și nu cea de francezi. Deci suntem toți străini când intrăm acolo, iar după un anumit timp, printr-un demers administrativ bine pus la punct, ni se acordă sau nu cetățenia franceză sau ceva de acest gen.
Rep.: Există, din câte am înțeles, anumite identități, care nu sunt cele reale, nume…
Eugen Sechila: Da, absolut, asta este monedă curentă la Legiunea Străină. Pe marea parte din camarazii cu care mi-am început timpul meu la Legiune i-am cunoscut sub o altă identitate, cu un alt nume, și la un moment dat, când și-au făcut rectificarea de situație militară – că așa se cheamă perocedeul ăsta administrativ – ca să poată să își recapete o parte din drepturile civile, i-am redescoperit cu numele lor de dinainte de Legiune.
Rep.: Am înțeles. Tu ți-ai schimbat numele?
Eugen Sechila: Eu nu mi-am schimbat pentru că nu mi l-au schimbat. Eu nu am decis nimic în momentul ăla. Dar aceste măsuri fac parte din jurisprudența instituției, astfel încât să nu apară conflicte diplomatice, astfel încât Legiunea să-și poată proteja oamenii pe care îi are în sânul ei.
Rep.: Ai reușit să faci parte din Regimentul de parașutiști din cadrul Legiunii Străine, care – din câte am înțeles – este, la rândul său, un corp aparte, distinct prin elitismul său și prin capacitățile sale de luptă. Ce poți să ne spui despre acest regiment?
Eugen Sechila: Da, este mai mult decât regimentul în care am evoluat și am crescut timp de 16 ani, pentru că nu l-am părăsit niciodată, în tot timpul ăsta. A fost, de altfel, o condiție sine qua non de a rămâne la Legiune: să rămân în regimentul ăsta și să fiu până la sfârșit operațional. Și nu aș fi acceptat să schimb regimentul. Este regimentul de inimă, regimentul sufletului meu. Dar este în primul rând casa mea. A fost casa mea și mi s-a întâmplat să plec civil și să mă întorc acolo după un an, să mă întorc acolo după trei ani, și să fie ca și cum nici nu aș fi plecat.
Rep.: Ai fost și în luna de miere, parcă, nu?
Eugen Sechila: Da, după nunta mea, după căsătoria mea, am fost în Corsica și mi-am redescoperit regimentul și pe toți cei care erau acolo, la fel ca și cum aș plecat cu două zile înainte.
Rep.: Regimentul este cantonat în insula Corsica?
Eugen Sechila: Da.
Rep.: Și decurg din această așezare a lui, din această localizare anumite particularități?
Eugen Sechila: Da, absolut. Mediul insular impune un oarecare ermetism la schimbările pe care, din nefericire, modul de viață modern și schimbările doctrinare le au asupra regimentelor care sunt în metropolă, în Franța. Da, e bine punctat acest detaliu. Vă dau un simplu exemplu: poliția militară nu își mai are rostul în niciunul din regimentele Legiunii sau regimentele armatei franceze pe continent. La noi încă există. Cu alt nume, dar majusculele tot PM sunt. Poliția militară noi o știm de poliția militară, chiar dacă, între timp, administrativ i-au făcut doar o schimbare de formă.
Rep.: Te-a marcat, și-a pus amprenta pe tine cultura franceză, în acest proces al tău de integrare în acest corp al armatei franceze?
Eugen Sechila: Nu știu dacă am putea vorbi despre cultura franceză. Dar putem să vorbim cu siguranță despre o cultură proprie regimentului meu, în primul rând. Fără îndoială, e o ambianță particulară și e un mod de viață de la A la Z.
Rep.: Cât de buni sunt, cu adevărat, soldații din Legiune, dacă ar fi să facem o paralelă cu trupele speciale, așa cum este SEAL-ul, Spetnazul? Sau sunt lucruri diferite?
Eugen Sechila: Deja sunt lucruri diferite. Legiunea nu are statut de forță specială. Chiar noi luăm lucrurile cu multă detașare din punctul ăsta de vedere, nu cultivăm un elitism pompos, încercăm să fim respectuoși față de propriile noastre tradiții și să fim bine pregătiți. Dar nu avem pretenții de forțe speciale sau ceva de genul ăsta. Chiar îmi amintesc, așa, câteva anecdote pe seama acestui lucru, că peste tot prin teatrele de operațiuni vedem forțe unele mai speciale decât altele, și la un moment dat mi s-a întâmplat să văd un om, cu care de altfel am legat prietenie, un român din forțele speciale române pe care le-am întâlnit pe unul dintre teatrele de operațiuni, și care, la un moment dat, își pusese un patch pe umăr: “forțe deosebite”. Și asta m-a făcut să izbucnesc în râs. Deci, ca să revin la întrebare: Legiunea are în efectivele sale aproximativ 8.000 de oameni. Poate sunt armate, ca armata americană, care au de-a dreptul regimente de forțe speciale, dar la volumul armatei franceze, nu poate fi o unitate a armatei sale de această dimensiune, care să reprezinte forță specială. Ce caracterizează forțele speciale sunt o efectiv o specializare în fața căreia Legiunea Străină contrapune o versatilitate, o robustețe și o adaptabilitate, cu care legionarii sunt educați. De altfel, e și o vorbă în franceză, o spunem: “legionnaire savoir tout faire”. „Legionar înseamnă că știi să faci orice.” Dacă ești prea specializat într-un domeniu, s-ar putea, când ți se dă o panoplie de misiuni prea mare, să nu le poți face față din cauză că ești specializat pe un domeniu.
Rep.: Spune-mi, sunt mulți români în Legiune? Și cum sunt văzuți românii acolo?
Eugen Sechila: Da, bună întrebare. Sunt destui români în Legiunea Străină. Au fost și sunt chiar mulți. În decursul anilor și în funcție de evenimentele istorice și schimbările geopolitice care au avut loc în ultimele decenii, este ușor să vezi fluctuațiile care apar în efectivele Legiunii Străine, în funcție de naționalitățile care vin valuri-valuri. La căderea URSS-ului au fost mulți ruși, au urmat polonezi, au urmat români. Dar, da sunt români în Legiunea Străină și – chiar dacă o să uimească ce spun acum – românii au o foarte bună prestanță în Legiunea Străină, sunt considerați ca atare, excelează de multe ori în ceea ce fac. Dețin funcții și posturi-cheie și răspund așteptărilor la modul cel mai pozitiv posibil. Bineînțeles, orice pădure are uscăturile ei. Dar, în general, românii sunt oameni de nădejde.
Rep.: Iată lucruri care sunt în măsură să ne bucure! În ce teatre de operațiuni ai luptat? Care au fost pentru tine cele mai dure bătălii?
Eugen Sechila: Când se vorbește în termenii ăștia: luptător în Legiunea Străină, bătălii, sunt un pic jenat, așa… Și mă face să zâmbesc folosirea acestor termeni, deoarece, comparativ cu ce au trăit înaintașii noștri în Primul Război Mondial, în al Doilea Război Mondial, teatrele de operațiuni din ziua de astăzi sunt de slabă sau medie intensitate. În cel mai serios caz, medie intensitate. Iar bătăliile devin destul de impersonale, adică nu ajungem niciodată sau foarte rar ajungem într-un contact fizic cu inamicul, adică nas în nas sau un contact corp la corp. Ne pregătim pentru așa ceva, suntem dispuși să facem față, dar suntem, în general, destul de departe de acest contact personal cu inamicul. Și de-aia am o reținere să vorbesc cu emfază despre aceste bătălii. Am avut – am putea să le numim – lupte. Combat-uri, contact cu inamicul, angro o experiență a focului,experiența de combat. Da, am avut-o, e ceva care aparent nu este de dorit, pentru că lasă urme. Dar, în același timp, nu este de dorit să îți petreci timpul la armată fără să o ai, pentru că, la rândul ei, această lipsă aduce cu sine niște frustrări. Și eu cunosc oameni care au stat în armată, au fost alături de mine, deci au stat ani de zile la Legiunea Străină, și nu au avut experiență de combat. Eu am fost norocos și, din pricina faptului că am avut această experiență de combat, și mai ales că m-am scos cu bine din ea. Fără să am traume considerabile, fără să am nici măcar o zgârietură din punct de vedere fizic, dar am camarazi care nu au avut aceeași șansă.
Rep.: Unde ai fost, în ce zone de conflict ai fost? În Afganistan?
Eugen Sechila: Am fost în Afganistan, da, de două ori. Și, în afară de Afganistan, am cunoscut foarte bine Africa. În diferite zone ale Africii, în special Africa Ecuatorială și subsahariană. Chiar și după ce-am plecat de la Legiune, m-am reîntors pe cont propriu în Africa subsahariană, ca și consultant militar și de securitate, dar nu în serviciul vreunui guvern, ci pentru marche petrolierre… Dar nu vreau să par că evit întrebarea… Am cunoscut și ex-Iugoslavia, pe vremea când existau acolo tensiuni, am cunoscut și alte zone ale lumii care nu pot fi considerate teatre de operațiuni, dar am fost acolo cu o misiune precisă, gen Oceania, zona Pacificului, America de Sud (Guyana Franceză), iarăși Africa de Nord, în zona Djibouti, Golfului Aden…
Rep.: Ce te-a făcut, totuși, ca după 16 ani să spui: Stop! și să pleci din Legiune?
Eugen Sechila: Cred că ai amintit, la începutul discuției noastre, de faptul că am plecat din cauza unor motive de ordin politic și doctrinal. Când m-am angajat la Legiune, m-am angajat din convingere, m-am angajat dintr-o sinceră dorință, și atât timp cât am fost acolo am servit cu aceeași sinceră dorință și cu aceeași vervă. Iar atunci când mi s-a părut că acțiunile mele de pe teren sunt oarecum luate în derizoriu sau compromise de statura politică și de turnura politică și doctrinară a Armatei franceze, am decis să plec. Nu mi-a mai convenit să văd atâta sacrificiu, atâta sudoare, atâta sânge, pentru niște rațiuni atât de meschine și ipocrite.
Rep.: Părăsirea Legiunii știu că se face… bănuiesc că a trebuit să anunți cu ceva timp înainte…
Eugen Sechila: Da. Cu doi-trei ani înainte trebuie să anunți. Și ăsta n-a fost lucrul cel mai ușor de făcut, să îmi conving ierarhia că eu chiar vreau să plec. Pentru că însuși lucrul ăsta părea pentru ei o incoerență: “Stai puțin! Tu nu poți să fii mai bine în altă parte, decât aici, unde ești acum.” Și, într-adevăr, părea că sunt de acolo și că nu voi pleca de acolo nici în ruptul capului.
Rep.: A fost un moment greu ruperea de Legiune?
Eugen Sechila: A fost cel mai greu moment în acest episod al vieții mele, cu Legiunea Străină. Că sunt oameni care mă întreabă: “A fost greu să intri la Legiune? A fost greu să rămâi la Legiune?” Cel mai greu lucru pe care l-am făcut, în raport cu Legiunea Străină, a fost să plec de la Legiune. Pentru că mi-a plăcut ce-am făcut acolo, până-n ultima clipă, dar doar simpla motivație că-mi place ce fac acolo, că-mi stăpânesc meseria și că sunt apreciat pentru ceea ce știu să fac acolo, nu a putut să mă motiveze să rămân mai mult de atât. Nu am acceptat să continui avansarea mea în scara ierarhică, pentru că asta ar fi însemnat să girez anumite incoerențe pe care nu le mai acceptam.
Rep.: În tot acest proces interior, ți-a fost greu să revii la viața de civil? Te întreb asta pentru că am tot auzit de sindromul post-traumatic al frontului, al celor care au fost combatanți.
Eugen Sechila: Eu cunosc oameni care au fost în Legiune, care n-ar fi avut motive să aibă un sindrom post-traumatic și care, totuși, au avut dificultăți să se reintegreze în viața civilă. E normal. Mai ales atunci când vii dintr-un regiment ca acesta, despre care am vorbit mai devreme, regimentul parașutist. Adică, să abandonezi tot ce ai fost înainte și să reiei totul de la capăt. Cred că e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut în viața mea. Și această dificultate – ca să revin la întrebarea ta – nu vine neapărat pe fond de stres post-traumatic, de sindrom post-traumatic. Cunosc oameni care au fost afectați de acest sindrom post-traumatic, care încă sunt în serviciu, de altfel, alții care au plecat… Eu, îmi place să cred că nu am astfel de probleme… Soția mea, care e de de formare psiholog, îmi spune că și nostalgia pe care o am pentru Legiune e tot o speță de sindrom post-traumatic. În visele mele, sunt în ținută sunt în green army, de cele mai multe ori. Și are un raport cu viața mea de dinainte. Dar eu, din fericire, nu am acest sindrom…
În partea a III-a a interviului acordat Punct News, Eugen Sechila, veteran cu 16 ani de stagiu în Legiunea Străină, prezintă conceptul inedit inițiat de el în România, acela al Taberelor de Haiducie, în care adulți și copii sunt inițiați în tehnici de supraviețșuire în natura sălbatică, autoapărare, prim ajutor etc.
Rep.: Ești acum în România, ai renunțat inclusiv la jobul de consilier militar pentru acele companii pentru care lucrai în Africa, încercând să te dedici realizării unor proiecte în România. Ai început să faci de câțiva ani acele tabere de supraviețuire și vreau să ne spui câteva lucruri despre aceste tabere. Care sunt obiectivele? Ce vrei să faci prin aceste tabere?
Eugen Sechila: Am avut grijă să pregătesc foarte bine aceste tabere, pentru că – așa cum am spus – imediat după ce am plecat de la Legiunea Străină, am avut o mică perioadă de pauză profesională, în care m-am dedicat unor proiecte artistice, dar în același timp mi-am pregătit și resursele financiare, ca să pot să evoluez și să îmi pun în aplicare acest proiect de tabere – îl aveam deja în cap – așa că am lucrat aproximativ patru ani în Africa subsahariană și, în tot acest timp, am pregătit tot conceptul ăsta de tabere, care inițial nu purta numele de Tabere de Haiducie, dar vroiam să fac o școală de supraviețuire. Și să vorbesc, și să instruiesc oamenii care vin acolo, în special tinerii, la modul cel mai realist posibil. Să îi pregătesc pentru dificulitățile de tot felul cu care ei se pot confrunta în viață. Am putut să asist, atât în perioada în care am fost militar în Legiunea Străină, cât și după aceea, să văd din prima lojă spectacolul dezolant al populațiilor care suferă, a civilizațiilor care declină și sombrează în deznădejde iremediabil, ori din pricina deteriorării dramatice a ecosistemelor, a diminuării resurselor și a cohortei de nenorociri care vin după aceea, a războaielor și a suferințelor. Deci am încercat să pun în acest concept tot ce poate fi realmente util. O spun pentru că, de cele mai multe ori, când vorbim despre stagii de supraviețuire sau tabere de supraviețuire, de cele mai multe ori ne raportăm la ce putem vedea în emisiunile de pe Discovery, cu Bear Grylls, care sare din avion cu o parașută și aterizează într-o zonă ostilă, unde doar natura e ostilă… Toată ideea asta, această supraviețuire idilică eu o demontez total, cu programul meu! Nu o spun cu pretenții, nu am nimic cu Bear Grylls, ce arată el acolo este valabil în măsura în care te confrunți doar cu niște vitregii naturale. Dar să fim serioși, nu riscăm să cădem cu avionul în jungla amazoniană sau pe banchiză… Deocamdată suntem aici. Supraviețuirea noastră sau gestul salvator pe care să-l facem începe cu atenția pe care o avem atunci când traversăm strada, atunci când vedem ce se întâmplă în jurul nostru, atunci când știm să evităm o agresiune fizică, atunci când știm să intervenim și să salvăm pe cineva dintr-un accident…
Rep.: Înțeleg că aceste tabere au și o componentă spirituală, morală, dincolo de simpla deprindere a unor tehnici de supraviețuire?
Eugen Sechila: Absolut, absolut. De altfel ăsta e încă un aspect, pe care îmi pare bine că îl abordezi. Toată lumea vorbește în primul rând de tehnici. Și de cele mai multe ori ne amăgim crezând că tehnicile sunt suficiente să ne salveze. Tehnicile sunt și ele bune. Dar ce mă interesează să îi învăț pe oameni, înainte de toate, sunt niște principii. Iar tehnicile, aceste tehnici, da, sunt importante, dar ele sunt subordonate acestor principii de supraviețuire și nu numai de supraviețuire, pentru că, în fond, ce vreau eu să-i fac să înțeleagă, mai mult pe cei tineri, pe adolescenți, este că trebuie să învățăm să trăim cu adevărat, în plenitudinea umanității noastre. Mi s-a întâmplat, în perioada asta de izolare, să fac cursurile online, și le-am spus-o de mai multe ori celor care au avut urechi să audă, că supraviețuirea biologică, câteodată nu este de dorit – doar supraviețuirea biologică, în detrimentul umanității și integrității noastre umane. Ea poate să fie periculoasă, pentru că, atunci când omul cade din demnitatea lui primordială de om, nu devine un simplu animal. Subomul e ceva mult mai înspăimântător decât orice fiară sălbatică. Și, da, ca să răspund întrebării tale: aceste tabere au și o componentă spirituală, pentru că suntem chemați să rămânem întregi, nu suntem făcuți din piese detașate. Are și o componentă tehnică, are și o componentă de gândire tactică și strategică, de pregătire proactivă, de redobândire a autonomiei, care este în fond o formă de libertate. Este o școală a redobândirii libertății.
Rep.: S-au întrebat unii: “de unde denumirea asta așa – Tabere de Haiducie?” Mulți consideră că e vorba de un anacronism, că vorbim de haiduci, că e o chestiune care vine din istorie… Care este explicația acestei denumiri?
Eugen Sechila: Termenul de haiducie și modul în care eu mă raportez la ea se datorează evlaviei pe care eu personal și soția mea, care mi-a fost alături în montarea acestui proiect, o avem pentru rezistenții anticomuniști, pentru cei care au luptat în rezistența armată anticomunistă. Fac referire la acești eroi naționali pentru că sunt exemple foarte concrete de supraviețuire și de supraviețuitori, și iată că vorbeam puțin mai devreme despre ce poate să arate Bear Grylls pe Discovery. Eroii mei nu sunt nici hollywoodieni, nu sunt nici de pe Discovery. Eroii mei și modelele pe care eu vreau să le arăt și cu care vreau să exemplific concretețea lucrurilor pe care le învățăm acolo, sunt acești fii ai poporului românesc, care nu sunt chiar atât de îndepărtați în istorie. Urmașii lor sunt încă printre noi.
Rep.: Înțeleg că și soția ta este urmaș direct de erou anticomunist.
Eugen Sechila: Da, da. Și încă ceva. Cine crede că istoria a fost, a trecut, putem să uităm, că nu riscă să ni se mai întâmple același lucru, se înșeală. Acești oameni au avut curajul, tăria de a mărturisi credința lor, de a o apăra, de a-L mărturisi pe Hristos, cu nici măcar 70 de ani în urmă. Lucrul acesta s-ar putea să se mai întâmple…
Rep.: Genul acesta de antrenamente duce pe mulți cu gândul la taberele paramilitare și vreau să întreb: ai avut vreun conflict cu autoritățile, ai avut vreo coliziune cu serviciile secrete sau cu autoritățile de resort?
Eugen Sechila: Nu, nu. Fiecare om e chemat să își facă treaba lui. Eu îmi fac lucrarea mea. Ei și-o pot face pe a lor. Eu înțeleg că background-ul meu militar să interpeleze și e normal ca ei să supravegheze ce fac eu acolo, dar în așteptare, acest epitet, acest calificativ de tabere paramilitare nu poate fi aplicat, pentru că deja nu vorbim despre nici o armă care să fie alta decât voința, curajul și credința pe care un om le poate avea în inima lui. Armele la care oamenii se referă, în mod comun, în mod ordinar, sunt doar niște obiecte, niște terminații ale voinței noastre. În al doilea rând, cred că ce vreau să fac cu aceste tabere, nu contravine Constituției Poporului nostru. În Constituție este scris că cetățeanul are datoria sfântă să își apere țara și și neamul, da? De când s-a desființat armata în România, eu nu prea văd ce posibilități dă statul român cetățenilor, să ducă această misiune sfântă, care-i a lor. Deci, dacă ar fi cineva supărat în toată chestia asta, cred că mai degrabă cetățenii ar trebui să fie supărați pe stat și nu statul pe pe cetățeni, sau pe mine.
Rep.: Ai vorbit de Armată. Cum vezi, ce părere ai tu despre Armata Română, prin prisma experienței tale?
Eugen Sechila: Am întâlnit în diferite teatre de operațiuni, în special în Afganistan, soldați români și soldați din forțele speciale române, care sunt niște băieți extraordinari. Am legat prietenii cu ei și păstrăm legătura. Deci, din punctul ăsta de vedere, nu pun absolut deloc în discuție pregătirea, profesionalismul lor și capacitățile operaționale ale acestor unități, care rămân totuși mici și puține. Dar cred că această profesionalizare a Armatei și desființarea serviciului militar pentru toți oamenii, pentru toți tinerii din popor, este o catastrofă. Este o dramă. Mulți spun: „cu atât mai bine că a fost desființat serviciul militar, că era o prostie. Eu am făcut armata și era o bătaie de joc…” Da, am schimbat un lucru rău, cu un lucru infinit mai rău. Ne plângem astăzi că tinerii nu mai au repere, că tinerii sunt iresponsabili, că sunt devirilizați, dacă nu efeminați… Dar ce le dăm acestor tineri? Care este alternativa? Ca să revin la întrebare: Armata Română, în afară de faptul că a fost demontată minuțios, printr-un plan – n-a fost o întâmplare, a fost un plan bine pus la punct. Un plan de subminare a sistemului imunitar al unei țări este să-i demolezi Armata. Bărbații lui să nu mai aibă nici o idee de ce înseamnă ierarhie militară sau ierarhie pur și simplu, să nu mai aibă idee de ce înseamnă disciplină, abnegație, să nu mai aibă idee de ce înseamnă un jurământ depus și ducerea la îndeplinire a lui. Deci, în afară de acest lucru, faptul că ceea ce rămâne astăzi din Armata Română este întru totul subordonată, nu intereselor naționale, ci intereselor unei entități străine nouă, asta este dramatic. Nu vorbesc acum neapărat de capacitățile operaționale ale Armatei Române, care nu numai că nu ar putea să apere România, cred că nu ar putea să apere capitala… Dar cui servește Armata Română astăzi? Asta ar trebui să ne punem noi întrebarea, și chiar și soldații care sunt astăzi în serviciu ar trebui să își pună această întrebare. Da? Suntem o componentă a NATO. Eu nu zic că NATO e neapărat rău, dar a negociat cineva statutul nostru acolo, cu adevărat? Și dacă l-a negociat, de ce nu ne păstrăm, în primul rând, prioritățile pe care ar trebui să le aibă armata noastră: să apere interesele poporului român. E un discurs care poate să deranjeze…
Rep.: Înțeleg că nu ești împotriva aderării României la NATO, ci mai mult împotriva statutului pe care și l-a asumat, puțin semnificativ, în cadrul acestei alianțe?
Eugen Sechila: Da, așa e. Îți dau dreptate. Totul se negociază, nu? Și am impresia că nu prea am știut să negociem acest lucru, nu?
Rep.: Se pare că avem o problemă aici…
Eugen Sechila: Și faptul că nu avem nici o altă rezervă decizională. Adică, dacă NATO îi spune Armatei Române să scurtcircuiteze interesele poporului român, Armata Română s-ar putea s-o facă, fiindcă așa primește ordine?
