Există un mit conform căruia, în evul mediu apusean, cultura, în general, dar mai ales literatura, a avut de suferit, existând voci care susțin chiar că în această perioadă așa-zis „întunecată”, nu a apărut nimic nou, nimic original, totul fiind o reluare a creațiilor clasicilor greci și latini.
Vom încerca să demontăm această afirmație prin prezentarea unui tip de poezie, existente cu precădere în secolele XII-XIII, dar și mai târziu. Este vorba de lirica profană, născută în mediul studențesc, scrisă în limba latină, care a purtat numele de poezie goliarda.
Denumirea de “goliarzi”, de fii sau discipoli ai lui Goliat (declinabil Golia, în latină), adversarul biblic al lui David, și-au ales-o singuri în mod ostentativ, pentru accepția peiorativă a termenului. Ei se considerau niște dizidenți ireconciliabili ordinii stabilite, atât laice, cât și ecleziastice, disprețuind normele morale burgheze.
Bucurându-se de o răspândire rapidă și nelimitată, poezia goliarda a fost opera studenților rătăcitori, “vagabonzi”. Aceștia se deplasau de la o școală la alta, de la o universitate la alta, fiind lipsiți de mijloace de trai, dar mulțumiți cu acest statut. Ei se considerau incapabili de a se adapta la o viață practică, ducând o existență dezordonată, boemă. Tot timpul se aflau în căutarea unor protectori generoși, cărora le dedicau versurile lor, pentru retribuții. De asemenea, frecventau cu regularitate tavernele, precum și alte locuri rău famate. Adesea erau admonestați și chiar condamnați de autoritățile laice, dar mai ales bisericești.
Versurile goliarde au fost o încercare de frondă împotriva academismului solemn al epocii. Existența acestei categorii de poeți neînțeleși trebuie pusă în directă legătură și cu o criză economică, generată de lipsa unor slujbe potrivite pentru niște oameni cu o pregătire ca a lor.
Foarte mulți adepți ai mișcării artistice goliarde erau admiratori declarați ai celebrului profesor de logică parizian Pierre Abelard și ai stilului său nonconformist de viață.
Chiar înainte de perioada de înflorire a poeziei goliarde, în secolele XII-XIII, au existat încercări de artă profană care parodiau ceremoniile religioase, dar și moravurile înalților funcționari laici. În secolele X-XI se ajunsese să fie ironizați chiar împărații ottonieni sau înalte fețe bisericești, precum arhiepiscopii de Koln, Mainz sau Trier.
Operele poeților goliarzi care s-au păstrat sunt în marea lor majoritate anonime. Sigur, se cunosc și numele multor autori de la care însă, nu a rămas nici un text. Primul poet goliard cunoscut al cărui nume îl știm este Primas, sau Primat, în realitate magistru Hugues d’Orleans, un om cu o funcție importantă, educat, de o cultură generală vastă. Acesta se înscria în caracteristicile vieții de poet vagabond. Veșnic fără bani, înșelat constant de femei, orgolios, ghinionist, adorator al vinului și client fidel al tavernelor.
O altă celebritate a poeziei goliarde a fost poetul cunoscut doar sub numele de Arhipoeta, acesta fiind pseudonimul sub care își semna versurile. Născut într-o familie nobilă (cel puțin așa pretindea), a studiat la școli vestite din Franța, a fost cleric, petrecându-și o parte din viață în Italia, apoi la curtea arhiepiscopului de Koln, care era și protectorul său. Acestuia îi solicită deseori în versuri generozitatea. Există informații conform cărora ar fi citit unul dintre poemele sale inclusiv în fața împăratului Frederic Barbarossa.
În Anglia, trebuie amintit Serlon din Wilton. Acesta a fost gramatician și autor de versuri savant, luând parte și la viața politică a Angliei. El a scris și poezii galante, erotice, din care nu lipsesc nici versurile obscene.
Fără să fie un goliard în sensul tipic al cuvântului, deoarece era un înalt personaj al bisericii, o contribuție esențială la lirica profană a avut-o și Philippe, arhidiaconul de Nyon, mult mai cunoscut sub numele de Cancelarul Philippe. A îndeplinit numeroase funcții importante, printre care procurator al episcopilor din Reims sau cancelar al Universității din Paris. A intrat deseori în conflict cu autoritățile bisericești sau laice, fiind autorul a numeroase scrieri hagiografice, predici religioase, dar și versuri goliarde în care, fără a aborda teme bahice sau erotice, satiriza clerul, avocații, înalții prelați, precum și moravurile timpului. Ulterior, pamfletele sale au fost extrem de populare în timpul Reformei.
Însă, cu siguranță, cea mai cunoscută creație goliarda este manuscrisul cunoscut sub numele de Carmina Burana, scris în cea mai mare parte în jurul anului 1225, în mănăstirea Benediktenbeurn, situată în nordul Bavariei. Acesta este constituit din 120 de file de pergament, însumând peste 400 de poezii religioase, satirice, bahice și erotice. Toate sunt nesemnate, dar cu siguranță aparțin unor poeți goliarzi renumiți. În anul 1937, Carl Orff va compune celebra operă Carmina Burana, în stil neoclasic, cântată pentru soliști, cor și orchestră, folosind cu precădere instrumente de percuție.
Poezia goliarda va rămâne extrem de populară și pe parcursul secolelor următoare, mai ales în mediul studențesc. Astfel, în Germania, în secolul al-XIX-lea, s-au publicat culegeri de astfel de cântece de petrecere, conținând și poezii patriotice. Într-una din aceste culegeri a fost inclus și faimosul Gaudeamus Igitur, având titlul original ‘De brevitate vitae’, autorul fiind anonim.
Ca notă personală, nu aș putea să nu-l menționez pe Francois Villon. Deși acesta a trăit mult mai târziu față de epoca de strălucire a liricii profane goliarde, mai exact la jumătatea secolului al-XV-lea, poetul francez a fost considerat de mulți specialiști drept “ultimul goliard”. Astfel, Villon, deși un om educat, cu o instrucție aleasă, a fost toată viața un răzvrătit, un oponent al sistemuliui, de orice fel. A avut numeroase condamnări, în timpul vieții, pentru diverse fărădelegi, de la scandaluri în taverne, până la jafuri. Se știe cu siguranță că, vreme de șase ani, a jefuit la drumul mare, alături de celebra bandă de tâlhari a coquilarzilor, în sudul Franței. Cea mai importantă opera a sa este, fără îndoială, ‘Testamentul’.
În Testament, Villon se revoltă nu numai asupra moravurilor societății mediavale, în care trăiește, dar abordează teme mult mai profunde, precum modul în care un om de rând este nevoit să-și trăiască întreagă viață, purtând povara iminentei morți. Unii critici literari au susținut că această tematică reprezintă tot un fel de reproș adus clericilor care, în opinia poetului, nu reușeau să aducă credincioșilor alinarea sufletească.
Concluzionând, goliarzii, creatori ai liricii profane, au fost studenți, de obicei cu o educație solidă, uneori de origine nobilă, care au preferat să ducă o viață de mizerie (despre care insistau să vorbească mereu, de multe ori exagerând), dar în care amărăciunile le sunt întrerupte de plăcerile pe care le procurau vinul, cântecele sau petrecerile.
Arta lor a marcat profund și definitiv literatura medievală și chiar perioada modernă și contemporană.
Citește si:
De ce au luptat atât de mulți străini pentru Hitler?! Convingeri si conjuncturi
Dien Bien Phu – Bătălia care a simbolizat sfârșitul imperiului colonial francez în Asia
Așii aviației: Alexei Meresiev – Drumul de la strungar la erou de film
Legenda Baronului Roșu, ultimul cavaler al aerului din primul razboi mondial
Albert Speer, geniul arhitecturii naziste, omul care a spus: “Îmi pare rău”
Otto Skorzeny – între mit și realitate
Povestea Diviziei Azul în cel de-al doilea război mondial
21 iunie în istorie: Galileo Galilei este găsit vinovat de erezie de către Inchiziţie
18 iunie în istorie: Bătălia de la Waterloo
100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon
3 iunie în istorie: Masacrul din piața Tiananmen
75 de ani de la procesul „ziariştilor fascişti, vinovaţi de dezastrul ţării”
75 de ani de la moartea marelui dramaturg Mihail Sebastian
Povestea lui Kurt Ksniepel, eroul necunoscut al Germaniei în cel de-al doilea război mondial
