Conflictul vechi de zeci de ani din Caucaz nu mai este înghețat. Armenia și Azerbaidjanul sunt angajate în cele mai grele ciocniri din anii 1990, în ciuda eforturilor de mediere rusești, scrie BBC.
Azerbaidjanul afirmă că preluarea teritoriului în litigiu este o problemă neterminată. Regiunea disputată, Nagorno-Karabakh, este recunoscută la nivel internațional ca parte a Azerbaidjanului. Armenii spun că Nagorno-Karabakh a fost timp de secole a armenilor.
Corespondenții BBC, Orla Guerin și Steve Rosenberg, au găsit amărăciune și fervoare patriotică în rândul civililor din ambele părți.
”Armenii ar trebui să plece pașnic”
Strada principală din Ganja, al doilea oraș ca mărime din Azerbaidjan, era scăldată în lumina soarelui de dimineață și plină de sticlă spartă. Chiar în spatele ei, un grup de blocuri de apartamente fuseseră distruse aproape complet.
Ganja se află la 100 km (62 de mile) de fronturile Nagorno-Karabakh, dar duminică, în prima zi a acordului de încetare a focului, nu a fost suficient de departe.
Azerbaidjanul a acuzat Armenia că a lansat o rachetă balistică într-o zonă rezidențială din Ganja. Armenia a acuzat Baku că a bombardat civili.
Am găsit-o pe Nushabe Haiderova, în vârstă de 60 de ani, în batic și papuci. Brațele îi erau slăbite după șoc. „Așa am rămas doar ce aveam pe mine”, a spus ea. „Abia am scăpat. A fost oribil.”
Am mers prin resturile din casa ei deteriorată, până în dormitorul în care dormeau nepoții ei. Rănile lor au fost minore. Dar acum, o nouă generație – de ambele părți – este marcată de acest conflict vechi de decenii.
„Armenii ar trebui să plece pașnic”, a spus ea. „Nu vrem război. Vrem doar să ne eliberăm propria patrie.”
Oamenii de aici privesc Nagorno-Karabakh ca pe o bucată din teritoriul lor lipsă. Acesta este atât o dovadă de credință, cât și o narațiune națională bine repetată, care are sprijinul comunității internaționale.
„Karabakh este Azerbaidjan”
La 22 de ani, Ihtiyar Rasulov nu a pus niciodată piciorul în regiunea montană disputată. Dar tânărul cu aspect de ”băiat rău” spune că este gata să moară pentru a-l recupera. Când ne-am întâlnit în capitala Azerbaidjanului, Baku, el tocmai se înrolase.
„Sunt gata să lupt pentru națiunea mea și patria mea cu sufletul și sângele meu”, a spus el cu seriozitate. „Tatăl meu, mama și bunicul meu locuiau în acele zone. Fratele meu luptă chiar acum.”
Ihtiyar locuiește într-un complex de locuințe degradat, plin de familii care au fugit din Nagorno-Karabakh și din zonele din jur, în timpul războiului de la începutul anilor 1990. El a fost crescut în memoria populară a pământului pierdut, a atrocităților și a dușmăniei istorice cu Armenia.
„Karabakh este Azerbaidjan”, a spus el. „Armenii au venit acolo și au făcut multe lucruri rele națiunii noastre. Desigur, nu am fost martor, dar am auzit despre asta”.
El a spus, de asemenea, că este de acord cu tot ce are de spus președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev. În această țară bine controlată – unde președinția a fost transmisă de la tată la fiu – auzi multe.
Armenii și azerii nu vor trăi niciodată în pace
Pe dealurile cu vedere la Stepanakert, Ashot Agajanyan mă invită în casa lui. Sau ce a mai rămas din ea. Livingul este presărat cu sticlă spartă și bucăți de tavan care au căzut. Sticla i-a mărunțit canapeaua nou-nouță. Bucătăria și baia au fost distruse.
Casa lui Ashot a fost lovită de o rachetă cu rază lungă de acțiune, trasă, crede el, din Azerbaidjan. Găsim fragmente în grădină. El spune că atacul s-a produs după intrarea în vigoare a încetării focului. Din fericire, Ashot și fiul său se aflau în pivnița lor la acel moment. Asta i-a salvat. Dar casa lui Ashot, construită cu propriile sale mâini, a fost sfâșiată.
Îl întreb pe Ashot dacă crede că armenii și azerbaidjanii pot trăi vreodată în pace. Clatină din cap. „Nu.”
Sirenele de raid aerian au ecou peste Stepanakert de mai multe ori pe zi, determinându-i pe locuitori să se grăbească să se acopere. Serghei Avanisyan se afla în adăpostul său local – în subsolul blocului său de apartamente – când a auzit o explozie asurzitoare.
„Întreaga clădire s-a zguduit”, își amintește Serghei. Când a ieșit, a văzut un crater uriaș la câțiva metri de casa lui. Clădirea de vizavi fusese redusă la moloz. Explozia a fost atât de puternică, încât a trimis bucăți de drum zburând în aer.
O bucată uriașă de asfalt a aterizat pe acoperișul blocului lui Serghei. El îl acuză pe cel mai apropiat aliat al Azerbaidjanului, Turcia, că a alimentat războiul și a încurajat violența. Pentru a contracara acest lucru, mulți din Nagorno-Karabakh doresc ca Rusia să se alăture deschis Armeniei și să ofere sprijin militar. Serghei nu crede că asta se va întâmpla.
„Obișnuiam să-l respect pe (președintele Vladimir) Putin”, spune el, „dar ne-a trădat cu mult timp în urmă.
„Face afaceri cu Turcia. Le construiește o centrală nucleară. Putin trebuie să-și dea seama că, dacă suntem distruși, întregul Caucaz și sudul Rusiei vor ajunge sub stăpânirea turcească. Dacă murim, la fel și Rusia moare.”
Din oamenii cu care am vorbit aici, este clar că emoțiile sunt la nivel ridicat. Se simte că există puțină poftă de compromis.
