Povestea lui Simo Häyhä este strâns legată de ceea ce finlandezii numesc „Războiul de iarnă”. În decursul celor o sută de zile în care finlandezii și-au apărat țara, într-un război mai mult decât inegal, micuțul vânător de elani va deveni o legendă.
Născut în anul 1905, la Rautjärvi, un mic oraș de la granița Finlandei cu Rusia, Häyhä și-a inceput stagiul militar în anul 1925. Anterior făcuse parte din „Garda Albă”, o miliție voluntară, unde a câștigat numeroase premii de tir.
În anul 1939 URSS-ul cere Finlandei cedarea unor teritorii din istmul Karelia, folosind pretextul creării unui spațiu tampon care ar fi trebuit să asigure orașului Leningrad o zonă de siguranță. Mareșalul Gustav Mannerheim respinge solicitările rusești nelegitime, declanșându-se astfel Războiul de Iarnă, sau Talvisota, asa cum l-au numit finlandezii.
Este foarte important sa precizăm contextul în care Simo Häyhä și-a câstigat renumele de cel mai bun lunetist din istorie. Astfel, trebuie menționat că forțele militrare ale celor două combatante erau disproporționate, armata finlandeză fiind una restrânsă, aproape lipsită de aviație sau blindate.
Exclusiv prin exemple de curaj individual, precum și tactici ingenioase, trupele finlandeze au reusit totuși să țină piept cu succes zecilor de divizii rusești, profitând și de una din cele mai grele ierni din ultimele zeci de ani, cu temperaturi cu care nici măcar rușii nu erau obișnuiți.
Acesta este contextul în care Simo Häyhä devine coșmarul soldaților sovietici. Astfel, ca lunetist, el a avut un număr impresionant de ținte confirmate, mai exact 542 de soldați inamici uciși. Cel mai probabil, secretul succesului său a constat în tacticile cu totul neobișnuite pe care Häyhä le-a utilizat.
Astfel, el nu a folosit o armă cu lunetă, ci o pușcă Moisin-Nagant, modificată. A refuzat să-i monteze lunetă, spunând că sticla acesteia nu ar rezista temperaturii foarte scăzute, în plus o armă cu lunetă constituia o țintă mai mare, în comparație cu una obișnuită. Totodată, micuțul lunetist (avea o înălțime de numai 1,60 m), obișnuia să mestece zăpadă, pentru ca aburii respirației să nu-i trădeze poziția. Complet camuflat, în uniforma albă, Häyhä era aproape invizibil.
Pe măsură ce numărul victimelor sale a crescut, a fost poreclit de soldații ruși „Moartea Albă”, aluzie la uniforma sa de camuflaj.
Au existat zile consecutive în care Häyhä a doborat câte 50 de ținte. Trebuie ținut cont de faptul că toate țintele sale confirmate au avut loc într-un interval de mai puțin de 100 de zile, și mai ales într-o perioadă în care lumina zilei dura doar câteva ore.
În repetate rânduri, rușii au încercat să-l ucidă, atât prin lunetiști, cât și prin lovituri de artilerie. În cele din urmă, Simo Häyhä a fost grav rănit, un glonț desfigurându-l. Totuși, el a supraviețuit războiului, ba chiar, în anii următori, recuperarea sa a fost una completă.
După trei luni de lupte intense, războiul s-a incheiat, Finlanda cedând sovieticilor 11% din teritoriul său, dar păstrându-si independența statală.
Pentru faptele sale de arme, Simo Häyhä a primit numeroase medalii și distincții. Amintim aici Ordinul Crucea Libertății, clasa a 3-a și clasa a 4-a, Ordinul Crucea Libertății, Medalia Libertății, prima și a 2-a clasă, precum și Crucea Bătăliei Kolla.
În anii de după război, acesta s-a reîntors la vănatoarea de elani, trăind pentru tot restul vieții sale la Ruokolahti, un mic orășel din Finlanda de Sud – Est, la frontiera cu Rusia. Povestea sa a reprezentat subiectul a nenumărate documentare, lucrări și studii.
Întrebat care a fost secretul eficienței sale incredibile ca lunetist, Häyhä a oferit un răspuns scurt: „Practica”.
