Diviziile Waffen-SS au fost elita armatelor lui Hitler în cel de-al doilea război mondial. Dar alături de germani în Waffen-SS au luptat un număr uimitor de mare de voluntari din alte țări. Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acești voluntari străini cuprindeau jumătate din totalul Waffen-SS al lui Hitler și ocupau rândurile a peste douăzeci și patru din cele 38 de divizii nominale Waffen-SS.
Astfel, în SS au existat unități de voluntari din aproape toate țările Europei, și nu numai. Numeroși baltici, francezi, spanioli, belgieni, olandezi și chiar croați musulmani au furnizat soldați pentru aceste unități de elită.
Așadar, în timpul celui mai brutal război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, sute de mii de oameni s-au adunat pentru a lupta pentru o țară care nu era a lor și pentru o cauză care a fost una dintre cele mai monstruoase și barbare din istorie. Cine erau acești oameni și de ce au luptat? Nu este scopul acestui articol de a face apologia ideologiei naziste, nicidecum de a justifica crimele oribile ale unui regim totalitar. Ceea ce este subiectul de interes reprezintă motivația acestor oameni de a adera la o cauza care, până la urmă, le era străină. Aceste motivații au fost dintre cele mai diverse. În primul rând a existat un mic procent de voluntari străini care au venit să lupte pentru svastica exclusiv din convingere politică. Aceștia împărtășeau ideile național socialiste ale lui Hitler, făcând parte din diverse formățiuni de extremă dreapta, în țările lor de origine. Dar, așa cum am spus, aceștia reperezentau o minoritate.
O altă categorie, mai importantă, a fost reprezentată de acei oameni care, prinși în politica tulbure a acelor ani, au văzut în aderarea la această cauză un mod de a-și apară interesele naționale. Este cazul voluntarilor din diviziile baltice. Țările baltice au intrat în sfera de influență rusă după Pactul de Neagresiune, semnat între Germania și U.R.S.S., în 1938. Teroarea dezlănțuită de sovietici aici, recrutarea cu forța în Armata Roșie a numeroși baltici, au făcut locuitorii acestor țări să privească cu ochi buni Germania nazistă.
Vom încerca să luăm, punctual, cazurile câtorva astfel de unități, împărțindu-le, pe cât posibil, după țara de proveniență.
Divizia 5 SS Wiking a fost fondată în 1941, participând cu precădere la acțiuni pe frontul de est. Membrii săi proveneau din țările scandinave, dar existau și etnici baltici. Unitatea a jucat un rol esen’ial în cea de-a doua bătălie de la Harkov, ajutând substanțial la stabilizarea frontului, după eșecul catastrofal al armatei germane la Stalingrad. Ultima acțiune majoră la care divizia a participat a fost Operațiunea Trezirea Primavezii, unde a luat parte, împreună cu Armata a VI-a Panzer, comandată de Sepp Dietrich la ofensiva din Ungaria, în zona lacului Balaton. Deși s-au înregistrat progrese, forțele germane au fost nevoite să se retragă, datorită lipsei de logistică. Unitatea a sfârșit prin a se preda armatei americane, pe 9 mai 1945, în Austria.
Trebuie menționat că există unele rapoarte care vorbesc despre crime împotriva evreilor, făcute de membrii unității , în zona orașului Lvov, drept represalii după uciderea unui ofițer.
O altă unitate formată din alogeni a fost Divizia SS 28 Wallonia, alcătuită din voluntari belgieni, de origine flamandă, conduși de politicianul Leon Degrelle. Anterior războiului, acesta condusese un partid naționalist în zona flamandă a Belgiei, fiind apropiat ca ideologie de național socialism.
Soldații din această divizie au avut ghinionul să fie prinși în încercuirea de la Cherkassy, doar circa 600 de oameni scăpând cu viață, după lupte extrem de grele. După o perioada de odihnă și noi recrutări, unitatea a fost trimisă în zona Tartu, pentru a apăra Linia Tannenberg. Sarcina a fost însă peste puterile unității, doar 32 de oameni reușind să se retragă după ce apărarea țărilor baltice a fost compromisă.
Ulterior, divizia a fost reechipata, iar numărul membrilor săi a fost crescut. Se preconiza că va participa la ofensiva din Ardennes, ultima încercare a trupelor germane de a întoarce soarta războiului pe frontul de vest. Unitatea a fost însă prinsă în lupte grele, la nord de Berlin. O parte din supraviețuitori a fost capturată de sovietici, în vreme ce Leon Degrelle a reușit să se refugieze , alături o parte din trupe în Danemarca. Ulterior, acesta a primit azil în Spania franchista.
O pată de culoare a reprezentat-o, fără îndoială, și Divizia 13 SS de Vânători de Munte Croată. Divizia a fost formată la 1 martie 1943. Ofițerii de conducere inițial proveneau din Divizia SS Prinz Eugen. Au fost recrutați musulmani bosniaci, la început au luat voluntari, mai târziu fiind mobilizați soldați. Aproximativ 20.000 de bosniaci și câteva sute de voluntari musulmani albanezi s-au adunat în tabăra de antrenament.
Musulmanii erau dușmanii creștinilor sârbi și era ușor să fie folosiți în lupta împotriva partizanilor Tito, care erau în majoritate sârbi. Din iulie 1943 până în februarie 1944, divizia se pregătea în Franța, unde musulmanii au încercat să organizeze o mică revoltă împotriva germanilor.
În primăvara anului 1944, operațiunile anti partizani au început în sediul central din Brčko, unde divizia s-a remarcat datorită unei cruzimi extraordinare. Mulți doldati au dezertat, trecând frontul la Armata Roșie și unitatea, care își pierduse încrederea, a fost readusă în Germania în octombrie 1944. Acolo divizia a fost reformată cu noul personal Volksdeutches în al 13-lea RegimentGruppe SS Vânători de Munte Handschar și în Kampfgruppe ( Grupare de Luptă) Hanke . Aceste unități au fost trimise la luptă în Ungaria, unde se aflau la sud de Budapesta, în Drava și lângă Lacul Balaton. La 24 martie 1945, 3.770 de oameni se aflau în lupte cu 10 tunuri. Ceilalți membri ai diviziei s-au predat unităților britanice la 12 mai 1945 în Austria.
Din aproximativ aceeași zona geografică a fost recrutată și Divizia 21 SS Albaneză Skanderbeg . Numele provenea de la un erou național albanez și lider militar Gjergj Kastrioti Skanderbegdin secolul XV, care a condus lupta anti-turcă pentru libertate.
Divizia a fost înfintată în ianuarie 1944, dar formarea efectivă a început în vara anului 1944 în Kosovo. În septembrie 1944 divizia avea 6.500 de soldați albanezi.
În octombrie 1944, divizia a participat la o scurtă operațiune împotriva partizanilor. Dezertarea masivă a scăzut numărul combatanților la 1.300 și divizia a fost desfințată. Kampfgruppe Skanderbeg a fost format din personal german și a fost fuzionat cu cel de-al 14-lea Regiment SS al Diviziei a 7-a SS Prinz Eugen. Din decembrie 1944 până în ianuarie 1945 divizia s-a luptat la Zwornik, Bjellina și Brčko. În februarie 1945 au luptat pe frontul Oder.
Povestea Diviziei 14 SS Ucrainene este puțin mai complicată. Astfel, aceasta a purtat inițial numele Galiția, dar acest lucru nu a plăcut ucrainienilor și unitatea a fost redenumită.
Divizia s-a format la 28 iunie 1943 la Lemberg. Instruirea a avut loc în Germania și Polonia la Heidelager și Neuhammer. Nucleul acestei diviziuni a fost personalul format din germani și Volksdeutsches (etnici germani de peste granițe). În total erau mai mult de 30.000 de voluntari. În iunie 1944, divizia instruită a fost trimisă în Rusia, unde în iulie a fost prinsă în încercuirea de la Broditarnov. Doar 3.000 de oameni din 14.000 au reușit să iasă din ea și să se retragă la granița germană. În toamna anului 1944 divizia s-a odihnit și a fost echipată în Slovacia, fiind trimisă la luptă lângă Graz-Feldbach, unde au fost uciși peste 1.000 de oameni. O parte a diviziei s-a ascuns în Munții Carpați, unde au luptat până în 1946 și în iarna 1946 și 1947 au reușit să pătrundă în zona SUA din Germania. Divizia a avut bătălii la începutul anului 1945 în Steiermark și apoi s-a alăturat armatei naționale ucrainene.
Potrivit unor date, 15.000 de soldați s-au predat britanicilor la Radstadt și au fost trimiși la Rimini și 1.000 de oameni au fost trimiși la unitățile americane. Prizonierii nu au fost predați Armatei Roșii.
Combatanții au fost eliberați din lagăre în 1951 și au primit permisiunea de a se întoarce în Ucraina.
O altă unitate ai cărei membri au avut sorginte slavă a fost Divizia 29 SS Rusă Panzer Grenadieren. Această divizie a avut un trist renume, fiind vinovată de numeroase crime de război.
Brigada Kaminski, formată din circa 4.000 de polonezi, ruși și ucraineni, a participat la distrugerea partizanilor de pe frontul de acțiune al Grupului Armatei Mitte și a eliberat zona partizanilor Lokatin în 1942. Personalul era format din anticomuniști, ucigași, dezertori și oameni care, în general, au luptat după propriile lor principii.
Liderii militari germani nu au avut încredere în brigadă și li s-au dat doar armele mici capturate de la Armata Roșie. Fiind brigada preferată a lui Himmler, a fost utilizată doar în operațiuni anti partizani, unde unitatea a demostrat o mare cruzime față de civili. Datorită faptului că a primit mai mult respect, brigăzii i s-au oferit câteva mașini blindate și tunuri capturate de la Armata Roșie. Mulți prizonieri ruși din lagăre de concentrare s-au alăturat brigăzii.
Brigada s-a retras în Polonia împreună cu unitățile germane, unde în august 1944 cei 7.000 de oameni redenumiți SS-Sturmbrigade RONA au fost trimiși în districtul Wola din Varșovia pentru a suprima revolta Armatei de Naționale Poloneze. Datorită comportamentului lor groaznic, brigada a fost retrasă, acest lucru fiind cerut chiar de alți comandanți SS. Potrivit unor date, subunitățile diviziei au ucis 10.000 de civili polonezi la 5 august 1944.
Ceva mai târziu, Kaminski a fost împușcat și divizia a fost desfințată. Unii membri au mers la Armata lui Vlasov (care era formată din ruși albi), ceilalți la Divizia 30 SS.
Olandezii au fost și ei reprezentați în rândurile unităților SS, prin Divizia 23 SS Panzer Grenadieren Nederland.
În 1941 a fost formată Legiunea Voluntarilor Niederlande (aproximativ 2.500 de combatanți), care a luptat pe frontul de est până în vara anului 1943 și a fost apoi trimisă în Turingia. După ce a primit în plus 3.000 de oameni, Legiunea a fost extinsă la 26 octombrie 1943 în a 4-a brigadă de voluntari SS Panzergrenadier Nederland. Brigada avea 6.000 de oameni, dintre care 5.500 erau voluntari olandezi. La sfârșitul anului 1943 au participat la operațiuni împotriva partizanilor lui Tito, în Croația. În ianuarie 1944, unitatea a fost dusă pe frontul din Leningrad, unde a fost încorporată Corpului III SS Panzer și a luptat la Oranienbaum. S-au retras în ianuarie 1944 până în Estonia și au luptat la capul de pod Narva.
În iulie 1944, brigada s-a retras pe dealurile Sinimäed, dar al 48-lea regiment SS Generalul Seyffardt a fost asediat și distrus. În septembrie 1944 s-au retras în “punga” Curland. În septembrie, brigada avea 6.530 de oameni. În decembrie 1944 brigada a fost extinsă la a 23-a divizie SS Nederland.
În ianuarie 1945, divizia a fost dusă de la Courland la Stettin cu nave ale Kriegsmarinne. Au participat la luptele din Pomerania, la Stargard și Stettin. Divizia s-a confruntat cu lupte dure în apărarea Berlinului în Fürstenwalde în aprilie 1944, iar în bătălia de la Halbe au pierdut mai mult de jumătate din oamenii lor. Apoi divizia a încercat să ajungă la Elba, dar doar un număr mic de soldați au reușit să facă asta. Supraviețuitorii s-au predat unităților americane din Magdeburg.
Țările baltice au avut contingente importante în rândurile armatei germane. Astfel, Divizia 19 SS Panzer Grenadieren letonă, a fost printre cele mai substanțiale unități.
Permisiunea pentru formarea diviziei a fost primită la 26 februarie 1943. Formarea a început în vara anului 1943 din cele 5 batalioane de poliție letone din Krasnoye Selo și, în plus, voluntari fără pregătire au venit din Letonia. Din acești oameni s-a format Legiunea Lettische SS-Freiwilligen și a fost trimisă în vara anului 1943 pe frontul râului Volhov. În acel moment, unitatea cu 17.900 de oameni a fost redenumită în Brigada a II-a letonă SS. Din octombrie până în noiembrie 1943 numărul combatanților a scăzut în bătăliile aspre la 5.637.
La 7 ianuarie 1944, unitatea a fost redenumită după ce a primit 2.000 de oameni suplimentari și după ce al treilea regiment a fost format în Divizia 19 Letonia SS. La 14 ianuarie 1944, divizia cu regimentul al treilea parțial format a fost trimisă pe front. S-au retras în timp ce luptau spre linia râului Velikaya, unde atacul Armatei Roșii a fost oprit.
31.446 de letoni purtau uniforma Waffen-SS până la 1 iulie 1944.
La sfârșitul lunii iulie și la începutul lunii august au participat la bătălii dure în zona Lubana și s-au retras în valea râului Gauja, unde au reușit să țină inamicul pe loc pentru destul de mult timp. În septembrie 1944, divizia a încercat să mențînă frontul Võnnu în bătălii dificile, datorită cărora trupele germane au reușit să se retragă din Estonia în Courland. La 7 octombrie 1944, divizia a abandonat frontul Gauja și s-a retras în zona Dzukste și în “punga” Curland.
Divizia a participat la toate bătăliile din Courland. La 9 mai 1945 s-au predat Armatei Roșii, dar mulți oameni au scăpat în pădure și au luptat ulterior că partizani, sub numele de “Frații Pădurii”. Există voci care afirmă că partizanii au rezistat rușilor, ascunși în pădurile Letoniei până în 1991, când Armata Roșie a aliberat țările baltice.
Ultima unitate despre care vom discuta reprezintă un caz aparte. Este vorba de Divizia 33 SS Charlemagne. Numele său provine de la împăratul Carol cel Mare, al francilor. Francezii lui Hitler sunt o examinare aprofundată a uneia dintre aceste legiuni de voluntari străini, divizia Charlemagne, care au fost recrutați în întregime din Franța cucerită. Soldații din Charlemagne, adesea motivați de un zel anticomunist extrem, au luptat din greu pe frontul de est, inclusiv bătălii aproape anihilare în zăpezile din Pomerania și poziția finală în ruinele Berlinului.
Legiunea voluntarilor francezi a luptat din 1941 pe frontul de est. În august 1943, francezii au fost acceptați în Waffen-SS și s-a format SS Sturmbrigade Frankreich. În iulie 1944 brigada a fost dusă în Boemia și Moravia, unde a suferit mari pierderi în lupte.
La 1 septembrie 1944 ambele unități au fost reunite în Greifenberg, Prusia de Est și, după ce au sosit intariri, cele două unități au fuzionat pentru a forma Sturmbrigade Charlemagne. În august 1944 au participat la luptele de pe frontul Carpaților din zona Mielec și Sanok. Brigada a suferit mari pierderi și a fost reformată în toamna anului 1944 la Wildflecken. După ce a fost reformată, unitatea a luptat pe frontul de vest pentru o scurtă perioadă de timp și de acolo a fost trimisă în Pomerania.
La sfârșitul anului 1944, brigada a fost extinsă în a 33-a divizie a Grenadierului Waffen Charlemagne. Divizia a fost trimisă la bătălii aspre în Neustettin, unde oamenii rămași s-au predat trupelor americane din zona Moosburg. Cealaltă parte a diviziei a luptat din aprilie până în mai 1945 la Berlin și s-a predat Armatei Roșii. Divizia avea peste 10.000 de voluntari francezi.
Un fapt absolut uimitor și reprezentativ pentru fidelitatea acestei diviziia fost acela că, în ultimele zile ale războiului, elemente ale acestei unități (circa 60 de oameni), au fost practic ultimii apărători ai bunkerului de sub Reichstag, unde se adăpostea Hitler. Acest mic grup a fost condus de Henri-Joseph Fenet. Acesta a primit, în ultimele zile ale lui aprilie 1945, una dintre cele mai mari decorații germane, Crucea de Fier în grad de Cavaler.
Aș dori să subliniez că acest articol nu se dorește sub nici o formă o glorificare a acestor oameni. Mulți dintre ei s-au făcut vinovați de crime îngrozitoare de război, iar acest lucru nu trebuie uitat.
În același timp, este foarte interesant de căutat motivația lor de a lupta pentru un steag străin. Sigur, mulți dintre ei au fost obligați de conjunctură, sau, fiind oameni de joasă speță, și-au găsit perfect locul în rândurile unor unități care se dedau la atrocități ( mă refer aici, în general, la diviziile care au luptat în spatele frontului, contra partizanilor). Alții, însă s-au oferit voluntari din considerente de convingere politică. De asemenea, o mare parte din aceștia considerau că luptând de partea germanilor pot stăpâni tăvălugul rusesc asupra Europei. Evident, nu au reușit acest lucru, dar ulterior istoria avea să le dea dreptate.
Citește si:
Dien Bien Phu – Bătălia care a simbolizat sfârșitul imperiului colonial francez în Asia
Așii aviației: Alexei Meresiev – Drumul de la strungar la erou de film
Legenda Baronului Roșu, ultimul cavaler al aerului din primul razboi mondial
Albert Speer, geniul arhitecturii naziste, omul care a spus: “Îmi pare rău”
Otto Skorzeny – între mit și realitate
Povestea Diviziei Azul în cel de-al doilea război mondial
21 iunie în istorie: Galileo Galilei este găsit vinovat de erezie de către Inchiziţie
18 iunie în istorie: Bătălia de la Waterloo
100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon
3 iunie în istorie: Masacrul din piața Tiananmen
75 de ani de la procesul „ziariştilor fascişti, vinovaţi de dezastrul ţării”
75 de ani de la moartea marelui dramaturg Mihail Sebastian
Povestea lui Kurt Ksniepel, eroul necunoscut al Germaniei în cel de-al doilea război mondial
