Astăzi, creștinătatea sărbătorește Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, zi cunoscută în popor și sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica. Este o zi încărcată cu multiple semnificații religoase și dominată de numeroase obiceiuri și tradiții străvechi.
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, având ca părinți pe preotul Zaharia și pe Elisabeta, descendentă a seminției lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nașterea sa a fost vestită de arhanghelul Gavriil în timp ce Zaharia slujea la templu. Necrezând cele spuse de înger, din cauza vârstei înaintate, Zaharia avea să rămână mut până la nașterea fiului său. Sfântul Ioan a fost ultimul prooroc ridicat din poporul lui Israel, el anunțând venirea lui Mesia, adică Iisus Hristos.
În calendarul popular, sărbătoarea se numește Sânzienele, iar pe alocuri Drăgaica. Calendarul arhaic, având rădăcinile în credințele precreștine ale strămoșilor noștri și fiind ținut cu strictețe în satele românești până în urmă cu câteva decenii, se afla în strânsă legătură cu ritmurile cosmice. Pe aceste meleaguri, creștinismul nu a făcut decât să integreze aceste credințe și practici cu caracter magic-religios, ca și divinitățile uitate între timp ale calendarului străvechi.
În ziua de Sânziene se spune că amuțește cucul, pasăre de venirea și plecarea căreia este legată creșterea ciclului soarelui. Cucul își începe cântecul de Blagoveștenie, adică la echinocțiul de primăvară, sfârșindu-l acum, în preajma solstițiului de vară. Începând de la Sânziene, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului încep să-și piardă, treptat, mirosul și puterile tămăduitoare. Tot acum, în păduri apar licuricii, iar pe cer răsare Cloșca cu Pui.
Despre noaptea de Sânziene, adică noaptea dintre 23 și 24 iunie, s-au păstrat numeroase credințe cu substrat magic. Astfel, în această noapte se spune că se deschid cerurile, iar animalele pot vorbi în grai omenesc, ori oamenii le pot înțelege graiul. Tot în această noapte, în păduri și prin poiene, joacă flăcări imateriale deasupra locurilor unde sunt îngropate comori de mult uitate, dar a le dezgropa reprezintă un mare pericol.
Fetele de măritat își pot vedea în vis ursitul, în această noapte. În noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, plantă cu puteri magice, numită și „iarba-tâlharilor”, cu care se spune că poți deschide orice încuietoare.
Iar prin păduri și prin poiene acum dansează ielele, ființe mitologice deosebit de frumoase și voluptoase, ce sălășluiesc prin pustietăți ori prin iazuri și lacuri adânci. Ele sunt înzestrate cu puteri magice aparte. Apar la lumina lunii, rotindu-se în horă nebună, cu părul despletit în vânt, cîntând, iar locul unde au jucat rămâne ars. Cei care le întâlnesc și le văd pot rămâne pociți. Motiv pentru care, în popor exista și dezlegarea acestei vătămături, respectiv descântecul de Sînziene. De aceea, oamenii stăteau încuiați în case, ferindu-se să îi apuce noaptea pe drum, iar în această noapte, nimeni nu dormea afară.
Rămășiță a semnificației solare a vechii religii din care provine, unul din obiceiurile Nopții de Sânziene este acela ca feciorii să umble cu făclii aprinse, pe care le rotesc în sensul traiectoriei soarelui pe cer. Ei încojoară gospodăriile, într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le înfig în mijlocul holdelor, păzindu-le până se sting.
În Noaptea de Sânziene fetele împletesc coronițe din florile cu același nume, aruncându-le pe casă în zorii zilei. Se spune că, dacă vreuna cade de pe acoperiș, e semn rău. În unele zone, fiecare membru al familiei aruncă pe casă cununile de sânziene, pentru a vedea ce noroc vca avea până la anul.
În legătură cu divinitatea aflată în spatele acestei misterioase zile din calendarul arhaic, Mircea Eliade spunea: „Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru).” Marele istoric al religiilor a folosit motivul acestei nopți magice și în romanul său celebru “Noaptea de Sânziene”.
Și Mihail Sadoveanu a fost fascinat de misterul acestei nopți sacre, scriind în romanul său “Nopțile de Sânziene”: “Dumnezeu rânduiește un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile.”
Florile de sânziene, adevărate jerbe de scântei gălbui, de o gingășie aparte și cu un miros suav, care la vremea acestea se află pretutindeni, pe marginile drumurilor, în poeni și prin livezi, dincolo de concretele lor virtuți medicinale, poartă în credințele poporului adevărate puteri magice, dar care sunt active doar în această zi de sărbătoare.
În această zi nu se merge la scăldat, apele având puterea de a îneca pe oameni.
În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual similar cu Călușul, dar alcătuit doar din fete, din care unele, îmbrăcate în haine bărbătești, sunt numite Drăgaice. Termenul este de origine slavă. În unele zone, cea mai frumoasă fată e aleasă Drăgaică, fiind împodobită cu spice de grâu și însoțit într-un alai, prin ogoarele pline cu holde, reminiscență a unui străvechi cult agrar.
