Trăim într-o epocă în care au devenit obișnuință știrile despre explozii ucigătoare în locuri publice, declanșate de mâini criminale, deseori sinucigașe, soldate cu numeroase victime inocente. Până acum, noi românii am fost feriți de asemenea experiențe. Însă despre începutul atentatelor politice în România se cunoaște foarte puțin. Și trecem pe lângă ziua de 8 decembrie, cel mai adesea fără a ne aminti semnificația ei terifiantă.
Pe 8 decembrie 1920, România era zguduită de o știre care avea să crispeze opinia publică. Un eveniment care nu avea precedent în societatea românească de până atunci: un atentat terorist având ca obiectiv chiar Senatul României, locul unde se luau unele dintre cele mai importante decizii pentru bunul mers al țării.
A fost primul atentat terorist de după formarea României Mari şi primul săvârşit cu o bombă pe teritoriul românesc.
România Mare și agentura sovietică
Regatul României devenise de-acum România Mare. Congresul de Pace de la Paris din 1919 consfințise unirea cu Patria-Mamă a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului. Țara își dublase practic teritoriul și avea o populație aproape de trei ori mai mare. În 1920, Regele Ferdinand și Regina Maria se încoronaseră la Alba Iulia ca monarhi ai acestui stat reîntregit, ideal de veacuri al conștiinței naționale românești.
Românii trăiau încă euforia acestor mari realizări. Dar nori negri amenințau dinspre Răsărit. În Rusia, revoluția bolșevică adusese la putere pe comuniști, care într-o grabă diabolică rășluiau de pe fața pământului toate fundamentele societății tradiționale ruse, exterminând elitele. Credincios principiilor marxiste, Lenin considera că nu este suficientă existența unui prim stat comunist. În accepția lui, Uniunea Sovietică avea îndatorirea “exportului de revoluție bolșevică” în toate celelalte țări europene. Așa se explică șirul neîntrerupt de acțiuni destabilizatoare organizate de agenții Internaționalei a III-a în special în țările învecinate URSS. În 1919, un guvern condus de evreul comunist Bella Kun confiscase puterea în Ungaria, declanșând teroarea după modelul de la Moscova, încurajând incidente la Viena și atacând Cehia și România. Aventura fusese repede curmată de armata română, care spulberase armata maghiară bolșevizată și ocupase Budapesta, reinstaurând ordinea firească.
România a constituit o țintă predilectă pentru acțiunile subversive și destabilizatoare alimentate de peste Nistru. Se pare că etnicii români nu erau atrași de comunism, ca urmare a unui anumit spirit conservator mai pronunțat. Morbul ideologiei marxiste îi fascina pe reprezentanții minorităților naționale, dar în mod special pe evrei. În însemnările sale, Constantin Argetoianu, ministru în guvernul Averescu de după război, subliniază ponderea dominantă a evreilor în rândurile mișcării comuniste, precum și intensa sponsorizare a acesteia din Uniunea Sovietică.
Atentatul
Atacul sângeros a fost organizat de către o celulă radicală comunistă, condusă de evreul Max Goldstein. Din grupul criminal mai făceau parte Saul Osias și Leon Lichtblau, de asemenea evrei. Aceştia au instalat o bombă artizanală în aula Senatului României. Explozia a avut loc la ora 14.30, înainte de reînceperea şedinţei de plen, și a răpus trei vieți: ministrul Justiției – Dimitrie Greceanu și senatorii Spirea Gheorghiu și Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Oradea Mare. Primii doi aveau să moară la spital, iar ultimul decedase pe loc. Numeroși demnitari au fost răniți, între ei fiind și președintele Senatului – Constantin Coandă și episcopii ortodocși Nifon și Roman Ciorogariu.
Atentatorii pătrunseseră cu o seară înainte în sala de ședințe a Senatului și montaseră materialul exploziv sub scaunul prezidenţial, chiar lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Mașina infernală, reconstituită ulterior de specialiștii Poliției, era construită în jurul unui obuz de provenienţă nemţească, fiind prevăzută cu un ceas.
Se pare că principala țintă o constituise poetul ardelean naționalist Octavian Goga, acesta urmând să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie. Însă Goga fusese reţinut pe hol de un elector care insistase să-i vorbească, ceea ce a întârziat debutul ședinței. Alte presupuneri mergeau pe scenariul unei tentative de asasinare a însuși Regelui Ferdinand.
„Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor); domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“, relata la vremea respectivă ziarul Adevărul.
După atac, a urmat un proces răsunător, desfășurat în lipsa conducătorului grupului terorist, care nu fusese prins. Ulterior, Partidul Comunist avea să fie scos în afara legii, deoarece acţiona la directivele Kominternului care recomanda de la Moscova acțiuni violente în vederea “răsturnării burgheziei mondiale și pentru formarea unei republici sovietice internaționale, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a statului”. S-a dovedit că şi grupul terorist avea legături cu o grupare de extremă stânga obscură din Odesa, condusă de comunistul evreu Abraham Grinstein.
Victimele au beneficiat de funeralii naţionale, iar localitatea natală a episcopului Demetriu Radu, Tâmpăhaza, a primit numele de Rădești, în amintirea acestuia.
Max Goldstein avea să fie arestat un an mai târziu, în octombrie 1921, în timp ce încerca să pătrundă clandestin în România pe la granița cu Bulgaria, unde fugise după comiterea atacului cu bombă. S-a constatat că tot el fusese organizatorul unui alt atentat care l-ar fi vizat pe Constantin Argetoianu. În 28 iunie 1922 Goldstein a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, găsindu-şi sfârşitul după gratii, la Doftana, în 1924. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată.
„Ciungu”. Biografia unui terorist
Max Goldstein, născut într-o familie numeroasă de evrei din Bârlad, a lucrat ca funcţionar şi ziarist, până la atentatul din 1920. Deşi era infirm, având mâna dreaptă amputată, era cunoscut de autorităţi ca un periculos agitator de extremă stânga. La 23 de ani, vârsta la care comite atentatul, era recidivist şi fusese deja condamnat la închisoare pentru activităţile sale politice.
În februarie 1920 reuşeşte să evadeze şi să fugă în Uniunea Sovietică, la Odesa. În timpul instruirii sale în activități teroriste, își va pierde mâna în urma unei explozii accidentale. De aici i se va trage porecla “Ciungul” sau “Omul cu cârlig”. Întors la București în toamnă, va organiza atentatul de la Senat.
Ulterior s-a constatat că anterior acestui atentat, Goldstein organizase mai multe acţiuni de sabotaj la nivelul căilor ferate, în scopul deraierii garniturilor de tren. De asemenea, în noiembrie 1920 încercase să-l asasineze pe Constantin Argetoianu, om politic care luase măsuri dure împotriva comuniștilor. Tentativa eşuase deoarece bomba distrusese jumătatea vagonului de tren în care nu se afla demnitarul.
Refugiat în Bulgaria, va încerca să pătrundă ilegal în România, un an mai târziu. Când a fost capturat, avea asupra lui mai multe kilograme de explozibil. Judecat, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi muncă silnică.
Max Goldstein a murit în detenţie la închisoarea Doftana, în octombrie 1925, după 57 de zile de greva foamei. Nu a regretat niciodată atentatul săvârșit, considerându-l punctul culminant al vieții lui de ”revoluționar”.
Despre atentatul terorist care a şocat opinia publică din România interbelică a scris şi profesorul Gheorghe Buzatu, în cartea “România cu şi fără Antonescu”, apărută în 1991 la Iaşi. Istoricul dezvăluia implicarea în atacul terorist a Anei Pauker (născută Rabinsohn), care avea să devină liderul din umbră al României în primii ani ai instaurării comunismului de tip stalinist, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
