Suntem în Decembrie și zilele trecute ne-am bucurat și de prima ninsoare a acestei ierni. Chiar dacă în cea mai mare parte aceasta s-a topit, zonele montane au rămas acoperite de hlamida albă, prilej de bucurie pentru iubitorii sporturilor de iarnă. Bucureștenii pare că trebuie să mai aștepte. Până atunci însă, avem prilejul unei noi evadări în trecutul Capitalei noastre. Și vom afla, nu fără mirare, că a fost o vreme când sporturile de iarnă se practicau și… în București.
Stațiunea de iarnă de la marginea Capitalei
Da, da, a existat așa ceva, chiar dacă sună ciudat. Încă înainte de 1989, bunicul meu îmi povestea despre cândva celebra pârtie de schi ivită prin anii 1930 pe Cocioc, pe versantul de apus al Dealului Piscului. Mai târziu aveam să găsesc în publicații de epocă unele consemnări despre acea ministațiune pentru sporturi de iarnă.
“… într-o însorită dimineață a saptămânii care a trecut, am vizitat pista de schi de pe dealul Cocioc, unde mulțimea schiorilor, veselia, antrenul si măiestria sportivilor, ne-au dat o dovadă că sportul acesta se poate practica și într-un decor citadian” – scria revista Ilustrațiunea română în iarna anului 1938. “Am mai avut ocazia sa vorbim aici de locurile acestea, unde se află dealul Cocioc, la marginea unuia din cele mai originale cartiere ale Capitalei. Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante de sport și clădiri moderne. E aproape quintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale!”
Înainte de amenajarea, prin 1970, a Parcului Tineretului, zona se numea Cocioc sau Valea Plângerii. În anii ’30, zona avea un aspect eminamente rural. Șoseaua Olteniței era un drum rural, cu șanțuri pe marginea unde se înșiruiau, de la Bellu și până la Închisoarea Văcărești, case joase, multe dintre ele prăvălii și cârciumi. Pe atunci Bucureștiul se termina puțin mai încolo, în răspântia de la hanul lui Mandravela, actuala Piață Sudului. Din nefericire, în perioada aceea, în Valea Plângerii se amenajase groapa de gunoi a Capitalei.
Ei bine, aici, pe versantul dinspre actualul orășel al Copiilor, avea să fie amenajată, în iarna anului 1933, microstațiunea pentru sporturi de iarnă a bucureștenilor. Inițiativa aparținuse, se pare, primarului Dem I Dobrescu. Om de Drept și edil cu viziuni novatoare, acesta avea ambiția să transforme subdezvoltatul București într-o capitală modernă.
Încă din toamnă, primarul adusese muncitori care să niveleze versanții Piscului, transformându-i în două pârtii de schi și una de sanie. Apăruseră și căbănuțe simpatice, unde schiorii Capitalei puteau consuma un ceai cald, dar și o țuică fiartă ori un vin fiert, în zilele în care zăpada scârțâia de ger sub schiuri. În noiembrie 1932 totul era gata. Iar inaugurarea avusese loc în ianuarie 1933, probabil odată cu prima zăpadă din acea iarnă. Evenimentul nu fusese ratat de presa epocii.
Jurnalistul trimis de Ilustrațiunea română, Jean Dedulescu, mărturisea că „unele dintre coborâri ne-au lăsat impresia că ne aflăm în oraşele de munte”. Poate părea de necrezut, dar exista și iluminat nocturn. Iar biletul de acces pe pârtie era la îndemâna oricărui bucureștean: costa fix cât un bilet de tramvai.
Trei decenii de schi pe Cocioc
Mulți au fost sceptici atunci și au râs, spunând că e un moft de o iarnă. Oricum, pentru bucureștenii iubitori ai sporturilor de iarnă însemna mare lucru să se poată bucura de magia unei pârtii de schi la marginea orașului, fără efortul financiar al deplasării în stațiunile de pe Valea Prahovei, întorcându-se seara cu tramvaiul la casele lor. Și chiar dacă ministațiunea lui Dobrescu nu se putea compara cu Chamonixul ori Predealul, inițiativa s-a dovedit de viitor. Visul lui Dobrescu avea să reziste. În 1936 deja apăruseră și doi instructori de schi, unul de la clubul „Colţea Braşov”, iar celălalt de la „Cercul Peleş” din Sinaia.
Oricum, în 1938 stațiunea funcționa din plin, câtă vreme “Ilustrațiunea română” din 19 ianuarie îi dedica un articol numit “Skiori bucureșteni”. El menționează asociații sportive care organizau concursuri, oferind cupe sportivilor.
„Pista e bine bătătorită, skiurile alunecă, vertiginos la vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare valea tristă și casele depărtate. La Cocioc, cu șase lei, cât e costul unui bilet de tramvai, poate toată lumea să-și satisfacă pasiunea pentru ski, și cu un dram de imaginație se poate adopta un decor, din care să dispară tot ce nu amintește muntele!” – se entuziasma reporterul interbelic.
„Mișcarea, animația, e la fel de mare, ca pe oricare pistă de ski dela munte. Un aspect feeric la pista de ski, atunci când se lasă noaptea. De departe, din orasul întrezărit prin ceața serii, se văd aprinzându-se primele lumini, în căsuțele mici de la mahala. Apoi se ridică spre cer, ca un incendiu uriaș, lumina mare a orașului. Reflectoarele puternice luminează pista de ski, pe care întârziații și pasionații o parcurg ca niște săgeți negre.”
Interesantă pare și descrierea finalului fiecărei zi de schi de pe Valea Cociocului: “A sunat însă ora plecării. Tramvaiul cunoaște avalanșa unor oaspeți ciudați, pe cari locuitorii mahalalei îi privesc mirați. Sunt skiorii, cu costumele lor de munte, cu skiurile în spinare. Se împrăștie spre casele lor…”
Chiar dacă nu a mai avut strălucirea anilor 30, pârtia de pe versantul Cociocului a continuat să fie frecventată de schiori până prin anii 1960.
