Leopold al-II-lea al Belgiei / Autorul primului genocid al secolului XX / O mușamalizare de proporții

Una din legile nescrise ale istoriei spune că, pentru a se cunoaște în profunzime amănuntele, sau contextul unui eveniment, trebuie să treacă 50 de ani de la întâmplarea lui.

La începutul secolului XX, au existat câteva evenimente rușinoase pentru istoria umană, referindu-mă aici la lagărele de concentrare din colonia pe atunci germană Namibia, sau genocidul armean, care nu este recunoscut nici astăzi de Turcia.

Totuși, nu vom vorbi despre aceste atrocități, ci despre ambițiile de putere și îmbogățire ale unui om mic și meschin. Este vorba despre Leopold al-II-lea, suveran al Belgiei, între 1865 și 1909. Astăzi, memoria sa este păstrată cu sfințenie, fiind glorificat în mai toate orașele majore ale Belgiei, cu statui aurite. De asemenea, la școală, elevii belgieni învață că a fost un samaritean, un filantrop, care a dus beneficiile credinței creștine și ale culturii europene în Congo.

În realitate, lucrurile sunt departe de a sta așa. Adevărul a fost ținut departe de poporul belgian, și nu numai. „Marele filantrop Leopold” este direct responsabil pentru moartea sau mutilarea a peste 10 milioane de locuitori din Congo.

Născut în 1835, părinții săi au fost Leopold I și Louise-Marie de Orleans, aceștia fiind prima familie regală a Belgiei, țara existând ca stat independent doar de 5 ani. Secole la rândul, teritoriul ei fusese ocupat de Olanda, Franța, Luxemburg sau Germania.

Familia din care provenea era una disfuncțională, în cel mai bun caz. Imediat după nașterea surorii sale mai mici, Charlotte, în 1844, tatăl sau, Leopold I și-a luat o amanta cu o vârstă de 15 ani, în ciuda faptului că avea 54 de ani, în acel moment. Furia mamei sale s-a revărsat asupra copiilor, Leopold fiind țința predilectă a insultelor sale.

În 1853, Leopold I se va căsători cu Marie Henriette de Austria, cu care va avea doi copii. În 1865, tatăl sau moare, iar Leopold al-II-lea va deveni regele Belgiei. La o copilărie traumatizantă, se va adăuga și o căsnicie la fel de dificilă, într-o ocazie, Leopold confesandu-se lui Wilhelm al-II-lea al Germaniei: “pentru noi, regii, nu a mai rămas nimic altceva pe lume decât banii”.

Leopold al-II-lea al Belgiei

Până la moartea sa, Leopold I făcuse numeroase încercări de a cuceri Congo, dar eșuase în mod repetat. Pentru fiul sau era evident că puterea acumulată de principalii jucători pe scena mondială, Marea Britanie, Franța, Germania sau SUA, venea din colonii. Pe cale de consecință, a considerat că fără a coloniza o țară africană, Belgia niciodată nu va fi considerată o mare putere.

Planurile sale mergeau chiuar mai departe. Nu numai că dorea colonizarea unui teritoriu african, voia să-l transforme în țara sa personală, pentru a controla direct profiturile. Știa însă că dacă și-ar fi făcut cunoscute intențiile, nici una din marile puteri nu ar fi fost de acord. Varianta oficială a fost că  misiunea sa era aceea de a răspândi creștinismul în Congo.

În 1884, are loc Conferința de la Berlin, la care participa 14 națiuni europene. Aici, el va lansa inocenta idee conform căreia ar vrea să-și cheltuiască propria avere pentru a trimite misionari creștini în Congo. De asemenea, a afirmat că oricare altă națiune era liberă să exploreze respectivul teritoriu. La acea moment, Congo era cunoscut pentru pentru ostilitatea sălbatică a terenului, a locuitorilor și dificultatea colonizării. Prin urmare, celelate puteri nu au avut nimic împotriva inițiativei sale.

Un jurnalist și explorator galez, Henry Stanley, avea experiență în regiune și increase să o convingă pe Regina Victoria a Angliei că acest teritoriu poate și merită afi colonizat, dar asolicitarea sa a rămas fără ecou. Munca sa a fost descoperită de Leopold II. Ca urmare, în 1879, îl va trimite în Congo, având misiunea de colonizare. Acesta a folosit diverse trucuri pentru a convinge șefii de trib africani că omul alb este invincibil, mergând până la gesture mărunte de a ține în palmă dispozitive care practic curentau pe cel care îi strângea mâna. Alte trucuri constau în aprinderea unei țigări cu ajutorul unei lupe ținute în soare. Pentru societatea tribală africană a acelei epoci, acestea păreau vrăjitorii, oamenii fiind convinși că omul alb deține într-adevăr puteri supranaturale. Toate acestea au fost îndeajuns să-i sperie pe șefii triburilor locale îndeajuns încât să semneze un contract prin care îl declarau pe Leopold al-II-lea noul conducător în Congo. Evident, aceștia nu știau ce semnaseră, dar acordul servea ca un document legal în Europa.

Pentru a menține imaginea de binefăcător, regale Belgiei a denumit teritoriul Statul Liber Congo. Henry Stanley va publica o carte numită “Călătorind prin continentul negru”, fiind înnobilat ulterior.

Leopold va numi guvernatori generali pentru a se ocupa de diverse regiuni din Congo. Aceștia vor descoperi că pădurile tropicale de aici conțin o cantitate mare de cauciuc, un material aflat la mare căutare în acea epocă. Există, desigur, problema găsirii unei metode de a plăti pentru mâna de lucru, care să asigure exploatarea acestei resurse. Pentru Leopold, răspunsul a fost unul brutal de simplu. Practic a transformat cea mai mare a populației în sclavi, care asigurau muncă forțată.

Guvernatorii diferitelor regiuni nu aveau limita în metodele de a-și atinge scopul. Ardeau satele, pentru ca locuitorii să nu se poată ascunde, țineau captive femeile și copiii, spunând bărbaților că aceștia vor fi uciși, dacă nu aduc cantitatea necesară de cauciuc solicitată. Această cantitate era de15 kg de cauciuc, zilnic. Deja era evident că Leopold considera că acești oameni erau proprietatea sa personală și putea face orice cu ei.

S-a ajuns până la nivelul la care regele Leopold a dat bonusuri guvernatorilor care își depășeau norma, prin orice mijloace necesare. De asemenea, în Congo își formează o armata proprie, denumită La Force Publique. Soldații acesteia erau recrutați dintre cei mai puternici locuitori din satele distruse. Aceștia erau instruiți să ucidă pe oricine n-ar asculta ordinele guvernatorului. Li s-a spus că nu au voie să irosească muniția, drept pentru care trebuiau să aducă câte o mâna pentru fiecare glonte tras, în caz contrar, fiind ei înșiși uciși. Astfel, s-a ajuns la situația macabră ca soldații să taie membrele oamenilor vii, de fiecare dată când iroseau un cartuș.

În tot acest timp, în Europa, oamenii nu erau la current cu atrocitățile produse. Știau doar că regele Leopold al-II-lea are nevoie de mai mulți oameni pentru a “creștina” Congo. Astfel, cetățeni de diverse naționalități, belgieni, suedezi, danezi, italieni sau danezi se inrolau în La Force Publique. Toți aceștia considerau că populația neagră din Congo era mai aproape de regnul animal, astfel încât nu era o crimă să ucidă nativii. Treptat, atrocitățile și masacrele au început să se înmulțească. Unii dintre guvernatori scriau scrisori regelui cu care se lăudau cu aceste fapte.

Treptat, belgienii au reușit să inrobeasca întreagă populație din Congo. Deși inițial Leopold fusese de acord că oricine ar dori să viziteze Congo să fie binevenit, a fost extrem de nemulțumit în momentul în care negustori arabi au încercat să facă comerț cu cauciuc aici, evident dorindu-și un monopol. Astfel, el i-a declarat pe aceștia negustori de sclavi, declamand că trebuie să pornească un război împotriva lor, pentru a-și apăra “propriul popor, proaspăt creștinat”.

Acesta a fost punctul de pornire al unui război de doi ani.

În 1895, un negustor englez pe nume Charles Stokes, venit în Congo să cumpere cauciuc, a fost spânzurat de către La Force Publique, fără judecată. Acest lucru a creat rumoare în Germania și Marea Britanie. Leopold a fost nevoit să plătească o amendă substanțială. Totuși, plătirea acestei amenzi a fost o picătură într-un ocean, având în vedere că sumele care îi parveneau din cauciucul vândut erau colosale, mai exact un profit de 220 de franci elvețieni, echivalentul unui milliard de dolari, astăzi.

Leopold a pus în mișcare o adevărată mașină de propagandă, având la baza articole de presă și cărți a căror apariție le finanța. În mod evident, toate acestea preamăreau caracterul nobil al faptelor sale din Congo. Totuși, jurnaliști din Marea Britanie sau SUA au început să călătorească în Congo și să povestească ceea ce se întâmplă acolo. Astfel, în anul 1890, un veteran al Războiului Civil American, George Washington Williams vizitează Congo și este oripilat de ceea ce întâlnește. Face o scrisoare deschisă către Leopold în care îi descrie atrocitățile la care fusese martor. Evident, nu a primit niciodată un răspuns.

Un alt semnal de alarmă a fost tras de un funcționar din Liverpool, numit Edmund Dene Morel. Acesta înregistra cantitățile de cauciuc venite cu vasele belgiene din Congo. A realizat că o asemenea cantitate uriașă de caucuiuc nu poate fi extrasă decât cu ajutorul muncii sclavilor. A început o investigație pe cont propriu, și când a realizat ororile care se întâmplau, a scris o serie de articole pe această tema. Într-unul dintre acestea afirmă “că este una dintre cele mai mari crime din istoria umanității”.

Colonist belgian si una dintre victimele sale mutilate

În 1901, i se oferă un post de conducere în companie, cu un salariu colosal. Practic i se cumpăra tăcerea. A refuzat oferta, devenind jurnalist, renunțând la postul de funcționar. Devine foarte atras de acest subiect și își va deschide un ziar, numit The West African Mail. În 1906 va publica o carte numită “Red Rubber”.

Un alt jurnalist, Roger Casement va publica un raport, cu mărturii ale misionarilor. Acestea erau foarte importante, deoarece aceștia fuseseră de la început martori atrocităților. În urma acestui raport, Leopold realizează că trebuie să accepte o comisie internațională de anchetă, pe care încearcă însă să o mituiască.

Dar lucrurile nu ies așa cum plănuise regele. În Congo trăiau și misionari care își dedicau viața ajutorării localnicilor. Astfel, unul dintre aceștia, John Harris a adunat un grup de localnici care suferiseră torturi, mutilări, violuri și fuseseră puși la muncă forțată. Soția acestuia era fotograf, astfel încât au putut fi prezentate comisiei și imaginile incriminatorii.

Întoarsă în Europa, Comisia de Investigație a prezentat un raport de 50 de pagini, extrem de dur cu privire la metodele belgiene de exploatare a resurselor din Congo. Realizând că trebuie să scape de dovezi, Leopold va arde toate înregistrările cu privire la activitățile din Congo.

În 1908, Congo devine o colonie a Belgiei, plătindu-se către Leopold al-II-lea o suma de 50 de milioane de franci. Acesta va muri un an main târziu, în 1909.

După moartea sa, guvernul belgian va vizita Congo, găsind alte resurse, mult mai profitabile decât cauciucul. Ne referim aici la aur, diamante sau fildeș, care puteau fi vândute cu profituri uriașe. Guvernul a interzis sclavia, angajând localnicii ca lucrători cu salariu.

Foarte curând, Belgia devine foarte bogată. Peste tot există statui ale lui Leopold al-II-lea, acesta fiind văzut ca binefăcător al națiunii, aducătorul avuției. O decizie grea trebuia luată, însă. Ce vor spune publicului. Leopold fusese atât de lăudat pentru bunăstarea adusă, încât nu numai belgienii ar fi fost dezamăgiți, dar pe plan internațional, țară ar fi fost ruinată din punct de vedere al imaginii.

Alte țări interziseseră sclavia în urmă cu multă vreme, astfel încât, autoritățile belgiene au considerat de cuvință să meargă mai departe în minciună și să mușamalizeze adevărul. Copiii belgieni au învățat în școli că nu a existat sclavie în Congo, și că tot ceea ce a făcut Leopold al-II-lea a fost pozitiv.

Minciuna a fost spusă generație de generație, până a devenit un adevăr absolut în Belgia, ca parte din identitatea culturală a țării.

Având în vedere că înregistrările au fost distruse, nu se știe cu exactitate câți oameni au murit în genocidul belgian din Congo. Estimările sunt foarte largi, variind între 4 și 10 milioane de oameni.

Prezentul articol nu se dorește a fi o ofensă adusă poporului belgian, ci doar o reamintire a faptului că un adevăr istoric trebuie spus, oricât de neplăcut sau dureros este.

Citește si:

Shiro Ishii, savantul japonez din iad / Unitatea 731 și una dintre cele mai mari mușamalizări din istorie

Supertancul Tiger I: Povestea exemplarului 131, singurul rămas funcțional / De pe frontul din Africa, vedetă a filmului Fury

Audie Murphy / Cel mai decorat soldat din armata americană / Vedetă de cinema

Marea epidemie de ciumă din 1348 / Origini / Cum s-a extins / Urmări neașteptate

Poezia goliarzilor, Carmina Burana și de ce Evul Mediu nu a fost o epocă întunecată

De ce au luptat atât de mulți străini pentru Hitler?! Convingeri si conjuncturi

Dien Bien Phu – Bătălia care a simbolizat sfârșitul imperiului colonial francez în Asia

Cine a fost Lavrenti Beria, arhitectul terorii staliniste și unul dintre cei mai mari criminali ai secolului

Witold Pilecki – eroul absolut al Poloniei / Omul care s-a lăsat închis la Auschwitz, a demascat planurile naziștilor și pe care rușii au încercat să-l șteargă din istorie

Lauri Torni, soldatul finlandez care a luptat pentru trei armate împotriva rușilor / De la bătălia pentru Karelia până în Vietnam

Așii aviației: Alexei Meresiev – Drumul de la strungar la erou de film

Legenda Baronului Roșu, ultimul cavaler al aerului din primul razboi mondial

Uimitoarea poveste a lui Simo Häyhä, vânătorul finlandez devenit cel mai bun lunetist al tuturor timpurilor

Albert Speer, geniul arhitecturii naziste, omul care a spus: “Îmi pare rău”

Otto Skorzeny – între mit și realitate

Povestea Diviziei Azul în cel de-al doilea război mondial

21 iunie în istorie: Galileo Galilei este găsit vinovat de erezie de către Inchiziţie

18 iunie în istorie: Bătălia de la Waterloo

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon

3 iunie în istorie: Masacrul din piața Tiananmen

75 de ani de la procesul „ziariştilor fascişti, vinovaţi de dezastrul ţării”

75 de ani de la moartea marelui dramaturg Mihail Sebastian

Povestea lui Kurt Ksniepel, eroul necunoscut al Germaniei în cel de-al doilea război mondial

27 iunie 1913: România declară război Bulgariei

Articolul precedentGloanțe la Sinaia. Adevărul în moartea premierului Duca
Articolul următorKlaus Iohannis efectuează o vizită oficială la Chişinău