O zi a anului 1940. Ajuns în răspântia largă de la ieșirea de sud-est a Bucureștiului, automobilul cotește către stânga, apucând o alee pietruită și străjuită de castani, care îl conduce în fața unei porți masive și vopsite, de asemenea, în negru. Deasupra gangului boltit, se află o inscripție care dă fiori oricărui bucureștean… Porțile s-au deschis, cu un scrâțâit prelung, asemenea vaierelor dureroase din cântecele de jale care circulă printre pușcăriași. Dincolo de gang e o curte patrulateră înconjurată de ziduri cu ferestre zăbrelite. Iar dincolo de ea, pe sub un alt gang, mai mare, străjuit de o turlă mănăstirească, mașina intră în cea de-a doua incintă.
Totul este atât de bizar, căci ai impresia că te afli, în același timp, într-o mănăstire și într-o temniță. O mănăstire cu ziduri crenelate, cu arcade susținute de coloane măiastru cioplite, toate zăbrelite și înconjurate de rețele de sârmă ghimpată. În mijlocul imensei curți, tronează o biserică având dimensiuni de catedrală, de o imensitate zdrobitoare, aruncând totuși către cerul marginii de oraș turle zvelte, străjuite de cruci. Nicăieri nu vezi călugări în această mănăstire stranie; doar deținuți în haine vărgate, păziți de gardieni în uniformele lor albastre. Pentru că, într-adevăr, te afli acolo unde nici un bucureștean nu ar vrea să ajungă vreodată. La Închisoarea Văcărești…
Un fel de celălalt tărâm, de unde și dacă te întorceai, purtai pe veci stigmatul: “A, îl știu. A fost închis la Văcărești…” Locul unde fiecare zi era la fel cu toate celelalte și toți locatarii arătau parcă la fel, în hainele lor vărgate. Doar viețașii se distingeau prin zeghele lor cu dungi rectangulare și roșii, dar și prin lanțurile grele pe care le târau cu un huruit lugubru pe lespezile vechii biserici, la slujbele duminicale. Doar nopțile sunt sfâșiate de strigătul de cobe al cucuvelelor cuibărite prin podurile vechi erau sârnite la ore fixe de apelul posturilor de pază: “Număru’ unuuu!” “Bineee!” “Număru’ doooi!” “Bineee!”
Cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei
Evident, a fost doar un exercițiu de întoarcere în timp. Suntem în anul 2020, o zi oarecare. Pe locul închisorii de altădată se răsfață azi opulența unuia dintre celel mai mari mall-uri bucureștene: Sun Plaza. Zilnic, mii și mii de oameni se înghesuie pe culoarele cu vitrine luminoase, neștiind ce să mai cumpere și ce să mai comande. Greu mai poate realiza bucureșteanul de azi ce se afla pe locurile acelea până în urmă cu 33 de ani, când Ceaușescu a ras de pe fața pământului cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei veacului al XVIII-lea.
Pentru că, asta a însemnat mănăstirea Văcărești după construirea ei de către Nicolae Mavrocordat, între 1716 și 1722. Primul domnitor fanariot din Țara Românească, altminteri iubitor de cultură și inițiator al unor reforme sociale, Mavrocordat a instalat la Văcărești însăși curtea sa domnească. De aici colosalele proporții ale ansamblului și mai ales ale bisericii cu hramul Sfânta Treime, considerată de istorici drept punct de apogeu şi sinteză a stilului brâncovenesc. Așadar, aici, departe de marginea Bucureștilor de atunci, între viile de pe cornișa luncii Dâmboviței, era reședința domnului. Și tot aici erau primiți și trimișii Înaltei Porți. La Văcărești, domnitorul a instalat o tipografie și a înființat o școală în limba greacă. De asemenea, aici se găsea biblioteca lui Nicolae Mavrocordat, una dintre celel mai mari și mai complete din Europa acelei epoci, invidiate de capetele încoronate de pe continent.
Mărirea lui Nicolae Mavrocordat nu a durat însă mult. În 1724 el moare de ciumă și este înmormântat în biserica mănăstirii Văcărești. Fiul său, Alexandru Mavrocordat, va construi în 1736 o incintă mai mică în partea de vest a ansamblului, iar pe latura de răsărit un paraclis, adevărată bijuterie arhitecturală și artistică.
De la glorie, la decădere
Declinul Văcăreștilor începe în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Tributar principiilor masonice, acesta va iniția un sever proces de secularizare a averilor Bisericii. Printre altele, unele mănăstiri vor fi transformate în închisori. Așa s-a întâmplat la Mislea și în alte locuri. Din păcate, și la Văcărești. Mai întâi, în 1864, sunt deținuți aici țăranii participanți la răscoala din acel an. Ulterior, călugării vor fi evacuați, iar toate clădirile vor fi adaptate noii destinații a ansamblului. La ferestre şi creneluri apar gratii, iar arhitectura monumentului este alterată grav. Chiliile devin celule. Casa domnească a Mavrocordaţilor este transformată în spital al închisorii, stăreţia devine penitenciar de femei, paraclisul este închis, iar biserica este rezervată uzului religios duminical al deţinuţilor. În partea dintre miazănoapte sunt realizate o serie de ateliere, destinate muncii prestate de aceştia. În câteva decenii, acest bastion al ortodoxiei europene suferă o iremediabilă deteriorare morală.
Personalităţi după gratii.
Nu puteau să nu treacă pe la Văcăreşti și personalități ale culturii sau vieții politice românești.
În 1914, Tudor Arghezi este închis pentru prima oară la Văcăreşti, ca urmare a unor articole considerate de autorităţi ca “agitaţie războinică”. România se afla încă în stare de neutralitate, iar atitudinea favorabilă intrării în război a multor intelectuali deranja. Perioada este imortalizată de poet în volumul memorialistic “Poarta Neagră”.
Tot cam în acea perioadă este încarcerat şi Ioan Slavici, considerat colaboraţionist. Lui i se va reproșa atitudnea pro-germană și de colabprare cu ocupantul. Şi el va descrie viaţa de la Văcăreşti în cartea “Închisorile mele”. Totuşi, cel mai complet tablou al vieţii de penitenciar de la Văcărești se datorează lui Mircea Damian, care publică în 1924 cartea-reportaj “Celula nr. 13”, autorul fiind el însuși deținut pentru articole considerate calomnioase.
În 1924 este încarcerat la Văcăreşti Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul de mai târziu al Mişcării Legionare. El mărturiseşte în memoriile sale că hotărârea înființării mai târziu a Legiunii Arhanghelul Mihail s-ar fi datorat revelației trăite în fața icoanei acestui înger de pe catapeteasma bisericii de la Văcărești. To acolo şi în aceeaşi perioadă, el va conturează, împreună cu Ionel Moța, proiectul viitoarei organizații destinate elevilor de liceu – Frățiile de Cruce.
În anii 1930, este deținută la Văcărești militanta comunistă Ana Pauker, născută Rabinsohn, până la eliberarea ei printr-un schimb de prizonieri cu Uniunea Sovietică.
În perioada dictaturii regelui Carol II, ca şi în anii regimului antonescian, numeroşi legionari vor cunoaşte zidurile reci ale Văcăreştilor, ca pedeapsă pentru convingerile lor. După instaurarea comunismului, vor fi aduşi la Văcăreşti numeroși deținuți politici, inclusiv personalități, fie la spitalul din incinta penitenciarului, fie în tranzit către alte închisori.
Începutul sfârşitului
În 1973, o dispoziție surprinzătoare a lui Nicolae Ceauşescu duce la evacuarea penitenciarului. În cadrul unei vizite în România din 1973, Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, îi sugerase dictatorului român ideea înființării unui mare muzeu de artă religioasă la București. Ceaușescu, aflat încă în perioada sa de deschidere, reține ideea. Și pentru că tocmai se construia o nouă închisoare modernă (Rahova), penitenciarul Văcărești este dezafectat și sunt demarate ample lucrări de restaurare a clădirilor istorice, care vor dura până în 1977.
Însă după cutremur, Ceaușescu – influențat deja major de modelul nord-coreean – inițiază un amplu proiect de sistematizare a părților istorice ale Bucureștiului, concomitent cu desființarea Comisiei Monumentelor Istorice. Restaurarea Văcăreștilor este sistată, iar complexul este pentru moment abandonat.
Deranjat tot mai mult de ansamblul de pe Dealul Patriarhiei, pe care îl dorea demolat, Ceaușescu va exercita presiuni uriașe asupra Patriarhului Iustin Moisescu, pentru a-l determina să accepte mutarea Patriarhiei la Văcărești. Ierarhul ortodox va refuza constant, ceea ce îl va enerva pe Ceaușescu.
Urmează ani de coșmar, în care, pe fondul unei crize economice tot mai accentuate, Capitala este supusă unui adevărat dezastru. Unele dintre cele mai valoroase zone istorice și monumente vor cădea victime acestei politici demențiale. Printre ele, și Mănăstirea Văcărești. În demersurile sale distructive, Ceaușescu s-a bucurat de sprijinul unor politruci care îl încurajau constant. Aşa au fost primarul de atunci al Bucureştilor, Gheorghe Pană, vicepreședinții primăriei – Dumitru Necşoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucureşti, Constantin Jugurică si arhitectul-şef al oraşului, Paul Focşa.
Pe 2 decembrie 1984, Ceauşescu vizitează Văcăreştii. Cu acel prilej, dispune demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii unui nou palat al justiției. Acest gen de proiecte paranoice primeau, din păcate, sprijinul moral al unor culturnici ce-şi făcuseră faimă din slugărnicia față de regimul comunist.
O bună parte din distrugerea mănăstirii a fost săvârșită sub coordonarea regizorului Sergiu Nicolaescu. În martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, sesiza Studioul Buftea că, în timpul acțiunilor de filmare conduse de Sergiu Nicolaescu, au fost aduse grave avarii monumentului istoric Văcărești. Se menționau, printre altele: folosirea aruncătoarelor de flăcări și petardelor, manevrarea unui număr foarte mare de ostaşi, tunuri si tancuri. De asemenea, se raporta „fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; forțarea lacătelor şi a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum şi a uşii altarului Bisericii Mari”.
De cealaltă parte a baricadei s-au situat protestele şi intervenţiile scrise ale unor personalităţi, între care Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer și alții. nu au avut sorți de izbândă. Au mai făcut intervenții și unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, dar și preşedinta de onoare a Uniunii Arhitecților din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory. Iar tergiversările curajoase ale unor arhitecți, precum Gheorghe Leahu, au întârziat cât au putut de mult deznodământul final.
Dezastrul final
O dimineață de toamnă târzie a anului 1986. La Piața Sudului forfota obișnuită a atâtor și artâtor oameni care vin și se duc. Într-o moment, toată suflarea acestei mulțimi fremătânde încremenește. O detunătură puternică, urmată ecouri repetate cutremură văzduhul și atrage privirile către Văcărești. Oamenii se închină și îl blesteamă pe Ceaușescu. Clopotnița cea mare a Văcăreștilor a dispărut într-un nor de praf și moloz, distrusă cu dinamită. Din luna septembrie, la insistenţele dictatorului, demolarea a început. Zi şi noapte buldozerele lucrează, în timp ce basculantele transportă în afara orașului capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Sub presiunea şi injuriile zapciilor de la partid, inimoşii salariaţi ai muzeului de istorie, ajutaţi de voluntari, salvează impresionante suprafeţe de frescă. Din păcate, cea mai mare parte cad sub lama excavatoarelor.. Securişti în civil confiscă aparatele de fotografiat ale unor bucureşteni care imortalizează ultima imagine, mutilată, a Văcăreştilor.
Între 4-6 ianuarie 1987 sunt puse la pământ biserica şi galeria estică, inclusiv paraclisul. Îmi amintesc că, de Sfântul Ioan Botezătorul, platoul dealului Văcăreşti era gol, asemenea unei răni vii în bătaia viscolului.
Dar planul demențial nu avea să se oprească aici. Din 1988, însuși dealul Văcăreşti este supus distrugerii. Trei sferturi din promontoriul terasei luncii Dâmboviței va fi distrus, pentru a se începe construcţia unei săli de conferinţă faraonice. Aici, dictatorul intenționa să adune 12.000 de „oameni ai muncii”, care care să-i aclame discursurile.
Revoluția pune capăt lucrărilor și aproape două decenii locul va rămâne un imens pustiu, răvăşit de şenile şi presărat cu moloz, mărăcini şi blesteme. A existat speranța că Văcăreștii vor fi reconstruiți, cel puțin parțial. Tot ce a putut realiza neputința sistemului de după 1990 a fost un târg cu aspect de talcioc turcesc pe aleea castanilor care altădată ducea la poarta ansamblului.
Cu 10 ani în urmă, a apărut mall-ul Sun Plaza. După cum România întreagă nu a avut parte de un proces real de decomunizare, tot așa nici Bucureștiul distrus de Ceaușescu nu a avut parte de o reconstrucție a principalelor sale monumente istorice. Noua noastră societate consumeristă nu are nevoie de trecut și de valori. Banii, snobismul și pofta de lux ieftin sufocă un popor care nu e conștient de menirea sa. Poate de aceea, în loc de Văcărești, nu am putut avea parte decât de un mall…