Pe 24 iulie 2020 se împlinesc 13 ani de la moartea dr. Albert Ellis, fondatorul Terapiei Comportamentale Rațional-Emotive (REBT), a cărui abordare directă și inovativă a psihoterapiei i-a adus statutul de una dintre cele mai influente și chiar provocatoare personalități ale psihologiei moderne.
„Din nefericire, odată ce oamenii continuă să se autovictimizeze cu gânduri iraționale și emoții autodistructive, ei tind să își perpetueze comportamentul nevrotic chiar și atunci când își dau seama cât de prostesc este. Suntem creaturi care își formează obiceiuri, care pot învăța și pot exersa deprinderi bune, adaptative și în sprijinul vieții, dar și supraalimentare, consum compulsiv de alcool, amânare și alte adicții distructive. Prin urmare, REBT include mai multe metode active comportamentale de facilitare a schimbării cognitive și emoționale”, spune psihoterapeutul Albert Ellis, unul dintre autorii cărții ț recent apărută la Editura Trei.
Dezvoltată în 1950, REBT, care a precedat și a alcătuit baza pentru Psihoterapia Cognitiv Comportamentală, a schimbat întru totul tipul de servicii psihoterapeutice de până atunci, de lungă durată, cu influență psihanalitică. Dr. Ellis a introdus terapia de scurtă durată care îi ajuta pe clienții săi să se concentreze pe aspecte prezente din viața lor și să acționeze în mod voluntar pentru a-și modifica comportamentele. „Problema cu cele mai multe forme de terapie”, declara el într-un interviu în New York Times, în 2004, „este aceea că te ajută să te simți mai bine, dar nu să fii mai bine. Trebuie să o dublezi cu acțiune, acțiune, acțiune.”
La început, în 1955, atunci când a introdus abordarea sa terapeutică, el a fost foarte criticat, reproșându-i că înțelege și interpretează în mod eronat natura și forța emoțiilor. 30 de ani mai târziu, a primit din partea American Psychological Association (APA) premiul pentru „contribuții profesionale remarcabile” aduse cunoașterii.
Inspirat de filosofi, pe care i-a studiat intens, Ellis și-a întemeiat terapia pe una dintre afirmațiile lui Epictet: „Oamenii nu sunt tulburați de evenimente care li se întâmplă, ci de viziunea lor asupra acestor evenimente”. Și ajung astfel să trăiască într-o realitate construită mental, dominată de o continuă nefericire circulară și o constantă autosabotare. Dar, în același timp, oamenii au, în opinia sa, și o resursă importantă: capacitatea de a se schimba pe sine. Astfel, rolul terapeutului, în opinia lui Ellis, este acela de a interveni în mod direct, folosind strategii și teme pentru acasă care să îi ajute pe clienți în primul rând să se accepte pe ei înșiși exact așa cum sunt, o acceptare necondiționată, și apoi să se antreneze pentru a identifica propriile emoții negative și distructive și să găsească alte moduri de a exista și de a reacționa la situații de viață care pot produce suferință.
Mare parte dintre teoriile sale se bazează pe experiențele sale de viață, Ellis spunând că modul cum s-a raportat la acestea i-a schimbat percepția asupra capacității noastre de a ne identifica sau nu cu suferința și de a alege cum privim ceea ce ni se întâmplă. El s-a născut în 1913 în Pittsburgh, Pennsylvania și relata mai târziu că a avut o relație emoțională distantă cu mama sa, pe care o caracteriza ca fiind absorbită de sine și suferind de tulburare bipolară. Părinții săi au divorțat când Albert avea 12 ani, potrivit biografiei publicate pe The Albert Ellis Institute, iar cu tatăl a păstrat o relație bună, dar sporadică. În copilărie a suferit de o boală a rinichilor care l-a făcut să renunțe la sport, dar care i-a adus plăcerea lecturii și pasiunea pentru cărți. Și-a crescut fratele și sora, mai mici decât el. Declara că această copilărie cu dificultăți l-a transformat într-un „încăpățânat, cu tendință pronunțată de a rezolva probleme”.
Astfel, mărturisea că la 19 ani era extrem de timid și emotiv și și-a dorit foarte mult să se schimbe. Așa că și-a propus să facă acest lucru prin intermediul unui experiment: acela de a merge a în parc și a sta de vorbă cu fiecare femeie care se așeza pe o anumită bnacă. Într-o lună a abordat 130 de femei, dintre care 30 au plecat imediat. „Dar am vorbit cu celelalte 100, pentru prima dată în viața mea, indiferent cât de anxios eram. Nimeni nu a vomitat și a fugit. Nimeni nu a chemat Poliția”, relata Ellis într-un interviu în ziarul The Times, citat de New York Times. În același fel și-a depășit frica de a vorbi în public, forțându-se să facă acest lucru constant și devenind nu numai un orator desăvârșit, ci și un profesor carismatic.
A devenit doctor în Psihologie Clinică în 1947, iar în 1950 a început practica privată, axată pe probleme sexuale și de cuplu. Atunci a făcut și trecerea de la tehnicile psihanalitice folosite anterior la propriile tehnici și a fondat în 1959 Institutul care îi poartă numele.
A introdus mai multe concepte în psihoterapie, pornind de la percepțiile pe care le avem și evaluările pe care le facem evenimentelor, acestea determinând în mare măsură modul în care răspundem emoțional și comportamental. Printre aceste concepte se numără „credințele iraționale” și tehnicile înlocuirii lor cu unele mai flexibile, proces care duce către o atitudine mai relaxată. Ellis a propus celebrul model ABC, un instrument folosit în REBT pentru a înțelege modul în care stresul sau alte perturbări emoționale apar, nu atât în circumstanțe neplăcute, ci atunci când le evaluăm și ne raportăm la ele. Respectiv, unui A (eveniment activator neplăcut) i se atribuie B (Beliefs) – un set de credințe, cogniții evaluative. Atunci când acestea sunt rigide, de exemplu tributare ale sintagmei „trebuie să”, catrastrofizante, însoțite de autocritică, blamare și generalizare negativă, sunt numite credințe iraționale. De aici derivă C – consecințele emoționale și comportamentale ale credințelor clientului despre A, consecințe care la rândul lor pot fi negative și dezadaptative, aducând durere și disconfort și împiedicându-l pe client să întreprindă acțiunile necesare pentru a-și atinge scopurile.
