Cel de-al doilea război balcanic a avut loc în 1913 între Bulgaria pe de o parte și în principal Grecia și Serbia pe cealaltă. Temându-se de apariția unei Bulgarii mari și puternice la frontierele ei sudice și la posibilele revendicări teritoriale față de Dobrogea de Nord obținută în 1878, România a intervenit și ea militar împotriva Bulgariei.
Totodată, Imperiul Otoman s-a folosit de prilej pentru a redobândi unele teritorii pierdute.
Când trupele românești au invadat nordul Bulgariei și se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistițiu.
Prin tratatul de la București, Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din teritoriile obținute după primul război balcanic către Serbia, Grecia și Imperiul Otoman și să facă concesii României în nord în schimbul păstrării restului teritoriului obținut anterior.
Practic, armata romăna atrecut la sud de Dunăre, profitănd de conjunctura militară, si anume faptul că forțele bulgare erau concentrate la granița cu Serbia. Unica problemă întămpinată de soldații romăni a fost o epidemie de holeră care a izbucnit pe parcursul marșului.
Omul politic Constantin Argetoianu, cel care, în 1913, la 42 de ani, părăsea un călduţ post diplomatic pentru a se înrola în armata română care trecea Dunărea, intrând, astfel, în ceea ce istoria a consemnat a fi Al Doilea Război Balcanic. Un conflict atipic, considerat de mulţi contemporani în mărturiile lăsate ca fiind mai degrabă o „plimbare” a armatei române prin Bulgaria decât o campanie militară în adevăratul sens al cuvântului. Cea care, aşa cum o spune şi Argetoianu, a reuşit să ascundă tarele şi neputinţele unei armate care avea să redescopere peste numai trei ani grozăviile Marelui Război, o primă confruntare mondială sub semnul devastator impus de prefacerile aduse de revoluţia industrială.
„Intrarea noastră în acţiune a fost deci cu totul justificată. Ea a fost totuşi pentru noi o mare nenorocire, fiindcă sarcina de îndeplinit a fost prea uşoară şi ne-a întărit în obiceiurile noastre de a trata toate lucrurile cu uşurinţă. Dacă n-ar fi fost holera, Campania noastră din 1913 ar fi fost o simplă plimbare, căci n-am avut prilejul să dăm o singură luptă. Holera ne-a secerat multă lume şi ne-a dovedit că serviciile noastre sanitare erau nule. Am rămas însă cu iluzia că avem o armată. Câteva lupte ne-ar fi dovedit că şi armata era în halul serviciului sanitar. Dar fiindcă această dovadă nu s-a făcut şi fiindcă uşurateci şi lăudăroşi cum suntem ne-am fălit peste orice măsură cu imaginare succese militare, am rămas după Campania din Bulgaria cu credinţa că avem o armată bine înzestrată, bine organizată şi condusă. Această încredere ne-a cam închis ochii şi cei trei ani disponibili până la intrarea noastră în Războiul Mondial nu am făcut ce trebuia pentru a ne pune la înălţimea circumstanţelor şi a celorlalte armate beligerante”, scria, ulterior Argetoianu.
În urma participării la acest conflict, Romănia a anexat sudul Dobrogei.
