Prin Legea 127/2017, 14 mai a devenit Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Potrivit legii, sărbătorirea anuală a zilei de 14 mai poate fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară, prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocaţiilor bugetare aprobate. Totodată, în această zi, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste în ziua de 14 mai 1948.
Propunerea legislativă a fost iniţiată în 2016 de deputatul PNL Daniel Gheorghe, căruia i s-au alăturat alți 33 de parlamentari de la PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, fiind adoptată de Camera Deputaţilor la 16 mai 2017 și promulgată de Președintele Iohannis la 30 mai 2017.
În expunerea de motive, iniţiatorii au amintit că la data 14 mai 1948, „au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.” Printre cei care au pătimit în temniţe se numără nume mari, ca cel al părintelui Nicolae Steinhardt, al pastorului Richard Wurmbrand, al episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, al părintelui greco-catolic Tertulian Langa, al politicianului Iuliu Maniu, al poetului Radu Gyr şi al soţiei sale sau al lui Mircea Vulcănescu şi Aurelian Bentoiu.
În ultimii doi ani, la inițiativa unor organizații civice ale urmașilor foștilor deținuți politici, ziua de 14 mai a fost marcată prin organizarea unor manifestări în Piața Revoluției, în fața sediului Ministerului de Interne, loc de detenție și tortură a mii de rezistenți anticomuniști, manifestări încheiate cu un marș cu torțe pe Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta.
Puțină istorie…
Noaptea de 14/15 mai 1948. Toate facultățile din România se aflau sub stare de asediu. Dispozitive impresionante ale Ministerului de Interne și Siguranței înconjurau facultățile și căminele studențești, blocând căile de acces, în timp ce agenții, însoțiți de studenți comuniști, legitimau și arestau – conform unor liste – mii de tineri. În același, timp, în toată țara, echipe ale Siguranței descindeau la locuințele altor mii de români. Pregătită din timp de la Moscova, după un plan de exterminare pe mai multe etape a elitelor ţării, operațiunea începută în acea noapte și continuată timp de săptămâni, chiar luni de zile, viza pe militanții Rezistenței anticomuniste.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000. Oricum, cei mai mulți aveau să iasă pe porţile închisorilor îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964. Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.
„Nu victime, ci luptători”
Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…”
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate. Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în închisoare. Documentele arată însă că majoritatea celor vizaţi de arestare făceau deja parte din organizaţii de rezistenţă, pregătite pentru lupta armată.
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători, ei au fost permanent temporizaţi de conducerea politică a Rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii ce părea iminentă, între Occident şi Uniunea Sovietică. Acela era momentul în care gherilelele din Carpaţi aveau să acționeze, lovind pe sovietici din spatele frontului.
Dar intervenţia occidentală s-a dovedit o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste, în munți ajungând doar rămășițe puțin semnificative numeric.
Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă
Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, având consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ. Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă. Arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte.
Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.
În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.
Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca rezistenții să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.
A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi. Turnătorii au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.
Colaborări cu serviciile secrete americane
Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – Partidul Național Ţărănesc şi Partidul Național Liberal. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947.
În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi. Petraşcu venise din Occident, trimis de Horia Sima ca lider al legionarilor din România. Aceștia se aflau la limita surpaviețuirii, unii dintre ei fiind deja deținuți în lagăre de triere. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de eficiența lor organizatorică și experiența activității clandestine. Aflați în perioada de consolidare a puterii, comuniștii nu doreau o confruntare cu Garda de Fier.
Presat de perspectiva deportării legionarilor în Siberia şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, el însuși captiv, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, angajându-se să nu se implice în lupta politică și obținând în schimb eliberarea deținuților politici și revenirea fugarilor la casele lor.
Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu serviciile secrete franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii clandestine a legionarilor din ţară în 1947. A fost constituit și un serviciu de informații care transmitea, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, informații strategice despre pozițiile sovietice.
Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni. Acesta a fost principalul motiv pentru care Teohari Georgescu a hotărât ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.
16 ani de chinuri
Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat. Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi şi noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist. Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire. Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, impresionând prin resemnarea cu care au înţeles să-şi sfârşească zilele.
O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor Occidentului asupra regimului din România. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul orânduirii socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, terminându-și studiile și dedicându-se fiecare profesiei alese.
