Astăzi, există nenumărate mituri în jurul pandemiei SARS-Cov-2. Unul dintre ele spune că, dacă purtăm mască, ne scade saturaţia în oxigen a sângelui. La prima vedere, pare logic: o parte din aerul expirat rămâne în interiorul măștii şi el este inhalat la loc. Pentru că are o concentrație mai scăzută de oxigen, va scădea automat şi concentraţia de oxigen care ajunge în sânge (numită în termeni de specialitate „saturaţia sângelui”). Unii folosesc acest argument pentru a evita purtarea măștii. Dar este adevărat?
Am vrut să văd şi eu dacă e aşa şi am folosit cele două metode ale ştiinţei: teoria şi experimentul. Ce ne spune teoria? Cu cât ne aşteptăm să scadă oxigenarea sângelui? Ce ne spune experimentul? Confirmă el teoria?
Conform teoriei, aşa cum argumentează și mitul, concentraţia de oxigen va scădea. Asta este corect. Întrebarea este cu cât şi dacă scăderea este relevantă. Punctul de plecare al teoriei este acesta: aerul conţine o concentrație de puțin peste 20% oxigen (mai precis 20,95%, dar eu voi folosi 20% pentru a face mai ușor de înțeles argumentul). Simplificat, din 100 de molecule din aer, 20 sunt de oxigen. Aerul pe care îl expirăm are o concentrație de aproximativ 16% oxigen (in modelul nostru, 16 molecule). Asta înseamnă, în modelul nostru simplificat, că plămânii iau patru molecule de oxigen şi le pun în sânge.
Dacă masca ar fi blocat cu totul aerul (nu ar intra deloc aer prin orificiile sale special construite) teoria simplă ne spune că, după 5 cicluri de respirație vom epuiza toate cele aproximativ 20 de molecule de oxigen (câte patru la fiecare ciclu). Nu vom muri imediat, deoarece o parte din oxigen încă există în corp şi este reciclat. Asta se vede din faptul că, în mod normal, concentrația de oxigen din sângele arterial (saturaţia sângelui) este de 98%, iar cea din sângele venos este de aproximativ 70%.
Ce se întâmplă însă dacă respirăm prin mască? La fiecare inspiraţie tragem aer curat din afară. Moleculele de oxigen sunt foarte mici şi de aceea ele intră nestingherite în interiorul măştii, prin orificiile special construite. Concentraţia de oxigen sub mască creşte spre 20% (cât e afară). La fiecare expiraţie, scoatem aer din piept şi îl punem sub mască, iar concentraţia oxigenului de acolo scade spre 16%. În timpul acestui proces, concentraţia de oxigen de sub mască variază între 16% şi 20% cu valori mai apropiate de 20% pentru că moleculele de oxigen (mici fiind) intră uşor prin mască.
Să zicem, de dragul argumentului, că această concentraţie este în medie de 18%. Este ea mică? Va scădea saturaţia de oxigen a sângelui (adică oxigenul din sânge)? Răspunsul este negativ: să ne aducem aminte cum corpul are nevoie de 4 molecule de oxigen din cele 20. Ori, dacă sunt 18, el are de unde să le ia! Asta se vede din faptul că, la 1000 de metri altitudine (acolo unde concentraţia efectivă de oxigen este de 18% ) respirăm lejer, fără probleme, iar saturaţia sângelui nu scade aproape deloc. Cu alte cuvinte, în cel mai rău caz, aerul inspirat va avea o concentraţie ca la 1000 de metri altitudine, iar asta ştim că nu e o problemă. Teoria deci, ne spune că masca nu reduce semnificativ saturaţia sângelui.
În situația reală, puține măști sunt etanșe pe față; o parte din aportul de aer proaspăt se face pe lângă obraji și nu prin mască, de aceea concentrația de oxigen medie va fi mai mare de 18%. Saturația de oxigen nu va scădea semnificativ, iar asta se știe de către producătorii de măști, altfel nu ar fi putut aduce produsul pe piață.
Partea a doua. Experimentul.
Dar este aşa? Să verific, am purtat două măşti, una peste alta, timp de 6 ore. Una era o mască textilă cu două straturi, iar cealaltă o mască de unică folosinţă cu trei straturi. Am fixat bine măştile pe faţă, pentru ca să respir numai prin orificiile special construite în măşti. Că a fost aşa s-a văzut din aerul cald pe care l-am simțit în cele 6 ore: o mare parte din el era aer expirat.
La începutul experimentului am avut o saturaţie a sângelui de 98%. În cursul experimentului am făcut primele patru ore efort intens, pentru a creşte intenţionat consumul de oxigen. Am mers cu bicicleta o oră şi jumătate pe o treaptă ridicată, am fost la sala de sport o jumătate de oră şi am mers pe jos aproximativ 8 kilometri pentru încă două ore. Apoi am stat în spaţiu închis încă două ore.
Care este rezultatul experimentului? Saturaţia sângelui s-a păstrat la valoarea de început, de 98%, pe tot parcursul experimentului! Exact aşa cum a prezis teoria.
Experimentul şi teoria îmi demonstrează mie că scăderea saturaţiei sângelui când purtăm masca este un mit. Nu înseamnă de aici că purtatul măştii este plăcut sau uşor, înseamnă doar că saturaţia sângelui nu scade când purtăm masca. Desigur, lucrul acesta este cunoscut de locuitorii îndepărtatei Asii, mult mai obișnuiți cu purtarea măștii de ani de zile. Este cunoscut și de medicii care în operație poartă mască un timp îndelungat (măștile lor sunt mai bune decât cele folosite de mine, dar eu am vrut să reproduc ceea ce poartă omul obișnuit). Toți știu că scaderea saturației sângelui când purtăm masca este un mit; știința este clară.
Cred că este bine ca, în dezbaterile publice ale acestor vremuri grele, să păstrăm obiectivitatea ştiinţei. Desigur, putem pune în discuţie deciziile guvernanţilor, alegerile personale, dar ştiinţa este independentă de părerea noastră: adevărurile ei sunt impersonale. Şi este această impersonalitate cea care ne ajută să supravieţuim într-o lume materială indiferentă la căutările şi visele omului. De aceea, să nu mistificăm adevărurile ştiinţifice, cum este cel de față. În anii ‘70 când s-a descoperit gaura de ozon s-a acţionat rapid (printre altele prin interzicerea compuşilor chimici responsabili de gaura de ozon). Ştiinţa a fost clară iar rezultatul se vede azi: încă mai trăim.