Născut lângă Tecuci, Spiru Blănaru a absolvit Facultatea de Drept din Iași și s-a stabilit în Banat după terminarea studiilor, în comuna Domașnea. Aici este „adoptat” de familia lui Nicolae Horascu, șeful garnizoanei Mișcării Legionare din zonă. Apropierea de familia Horascu va fi deplină atunci când Spiru Blanaru se va căsători cu fata „gazdei” sale, Maria Horascu.
La facultate, Blănaru fusese șef de cuib, iar în 1938 devine șeful Frățiilor de Cruce din Oradea. Datorită profesiei de avocat și afilierii politice legionare, Blănaru intră în vizorul Securității, după acapararea puterii în România de către comuniști.
Intuindu-și arestarea iminentă, deoarece comuniștii începuseră să-i vâneze pe legionari, Spiru Blănaru fuge, în 1948, în munții Banatului. El se asociază cu notarul public Gheorghe Ionescu și cu comandorul de aviație Petre Domășneanu într-un grup care va fi cunoscut sub numele de „Grupul de la Teregova”. Acest grup avea legături puternice cu altă grupare a rezistenței din Munții Banatului, aceea a colonelului Ioan Uță, fost prefect al județului interbelic Severin.
Spiru Blănaru începe organizarea grupurilor de partizani din Banat
Odata cu anul 1947 (dupa ce comunistii au castigat alegerile din 1946, furand voturile), armata rosie incepe implantarea bolsevismului la noi in tara. Cei care constituiau o primejdie pentru comunisti erau desfiintati prin exterminare. Primul obstacol inlaturat a fost monarhia.
Au urmarit indeaproape pe ofiterii monarhisti, partidele istorice si pe legionari, care constituiau principala forta anticomunista eficienta la acea vreme. Portile inchisorilor s-au deschis. Au intrat cu miile, cu zecile de mii si chiar cu sutele de mii.
In acest moment tot mai multi banateni fug in munti ca sa scape de arestarile masive, de abuzuri si ca sa lupte impotriva comunismului. Asa a luat fiinta si grupul de partizani din Teregova, condus de Spiru Blanaru, Petre Domasneanu si Gheorghe Ionescu, in 1948.
Gheorghe Ionescu a organizat comuna Teregova pentru a putea sustine si aproviziona grupul lui Spiru Blanaru si al Col. Uta.
„In vremea aceea nu se mai facea deosebire intre taranisti, liberali, militari sau legionari. Toti erau romani, cu o singura datorie, aceea de a apara fiinta neamului de dusmanii de la rasarit, bolsevicii.
Cand a fost obligat sa fuga in munti, Gheorghe Ionescu s-a dus in grupul lui Spiru Blanaru”, scrie profesorul Atanasie Berzescu (un participant activ la evenimente) in cartea sa „LACRIMI SI SANGE. Rezistenta anticomunista armata din muntii Banatului „:
Sfarsitul anului 1948 si inceputul lui 1949 il prinde asadar pe Spiru Blanaru, cu grupul sau, pe dealurile Teregovei, organizandu-se si aprovizionandu-se.
Atac asupra postului de jandarmi din Teregova
La inceputul organizarii sale, grupul lui Spiru Blanaru si Gheorghe Ionescu a fost unul ofensiv incercand sa nimiceasca trupele de securitate si sa-i alunge pe invadatorii bolsevici.
Dar fiindca dupa fiecare lovitura data de ei Securitatea organiza represiuni asupra populatiei, s-a renuntat la atac si s-au mentinut doar pe pozitii de aparare sperand ca puterile occidentale si SUA sa vada lupta si suferinta poporului roman si sa intervina pentru eliberarea sa.
Pe aceasta linie se inscrie si atacul asupra postului de jandarmi din comuna Teregova. Totul a inceput atunci cand unul din partizani, Anculia Moise, a fost arestat in seara zilei de 12 ianuarie 1949 si dus la Postul de jandarmi Teregova.
Spiru Blanaru, Gheorghe Ionescu, Anculia Petru si Ghimboase Nicolae hotarasc atacarea postului de jandarmi si eliberarea lui Moise Anculia.
Iata cum descrie evenimentele la ancheta Stoichescu Pavel, unul din cei implicati in atacul asupra postului de jandarmi din Teregova:
„Dupa ce s-a organizat atacul Postului de jandarmi pe la orele 2 noaptea 12-13 ianuarie am plecat cu totii in curtea Perceptiei vis-a-vis de Postul de jandarmi, unde ne-am plasat in pozitie de tragere, iar Petru Anculia si Stoichescu Ion s-au plasat in curtea Postului de jandarmi.
La semnalul dat prin fluieraturi de catre comandantul organizatiei, Ionescu Gheorghe a inceput atacul, Spiru Blanaru a tras cu mitraliera, ajutat a fost de Grozavescu Ianas, iar restul am tras cu diferite arme ce aveam asupra noasta. Petru Anculia si Ion Stoichescu au tras cu un pistol automat si cu o arma civila.
Unul dintre ei a aruncat si o trotila. Dupa ce s-a tras cateva minute, s-a dat ordinul, nu pot sa precizez de catre Spiru sau Ionescu, ca sa intram in Postul de jandarmi sa scoatem pe Anculia Moise.
Dupa terminarea atacului, au intrat la post Copaceanu Martin si Cimpoca Iacob, care au iesit impreuna cu Moise Anculia si Ienasiga Grigore. Stiu ca Copaceanu Martin si Cimpoca Iacob au luat de la post doua arme Z. B.”
Luptele de la Pietrele Albe-cea mai grea infrangere suferita de trupele de Securitate
Analele ONU: Banditii de pe dealurile Teregovei care lupta cu arma in mana impotriva comunismului
Una din cele mai importante lupte date impotriva Securitatii din istoria rezistentei anticomuniste din Romania a fost lupta de la Pietrele Albe din Banat. Partizanii au prins intr-o ambuscada doi spioni ai Securitatii, dar unul le-a scapat. Alertata de aceasta, trupele de Securitate au pornit in urmarirea partizanilor si i-a ajuns la Pietrele Albe.
Spiru Blanaru si Gh. Ionescu au condus stralucit lupta dupa toate regulile militare, iar partizanii s-au aparat indarjit provocand pierderi grele trupelor de Securitate.
Ca urmare a acestei infrangeri suferite, ministrul de externe al URSS s-a plans la ONU de „banditii de pe dealurile Teregovei care lupta cu arma in mana impotriva comunismului” (marturie ramasa in analele ONU-mai multe documente despre rezistenta din Banat pe fgmanu.net ).
Batalia este descrisa de prof. Atanasie Berzescu in cartea de memorialistica citata mai sus:
„Spiru Blanaru si Gheorghe Ionescu se asteptau acum la un atac din partea securitatii. S-au pregatit de lupta. Se aflau pe dealul Carciobati, sub muntele Semenic. De aici s-au deplasat spre Pietrele Albe. Ajunsi acolo, s-au asezat in linie de aparare. Nu mai aveau timp sa se ascunda.
Era ziua de 22 februarie 1949. Zapada mare, gerul aspru. Securitatea a deschis focul cu toate armele in flancul stang al grupului. Din aceasta pozitie partizanii au respins atacul securitatii cu un foc nemilos de arme automate. La mitraliera, in cadrul grupului se aflau Ion Berzescu-Berda, tragator si Petru Berzescu-Berda incarcator, frati. Spiru Blanaru conducea lupta.
Au cazut multi morti din partea securitatii. De la partizani nici un mort. Atacul a fost respins. Armata s-a retras incarcandu-si mortii in caruta. Vazand ca flancul stang este bine fixat la teren si inzestrat cu armament bun, securitatea a deschis un alt foc, atacand flancul drept al grupului. Aici au facut o bresa.
Doi partizani au cazut in lupta, Petru Anculia-Miloi si Ghita Urdareanu din Domasnea.
Se apropia de inserat. Grupul a facut o manevra de retragere organizata, derutand securitatea prin sustinerea retragerii cu foc continuu de catre centrul de aparare a liniei de lupta. Lupta a durat pana noaptea tarziu. Armata era hartuita din toate partile de grupuri de cate trei partizani.
[…]In urma infrangerii de la Pietrele Albe, securitatea a organizat urmarirea in intreaga zona a Teregovei, extinzand-o pana la Domasnea, Cornereva, Mehadia. Inspre Caransebes au cuprins toate comunele din jurul Slatinei-Timis.”
Vandut de socrul unuia dintre partizani. Arestat si incarcerat la Caransebes
Spiru Blanaru, cu grupul, lui s-au retras de la Pietrele Albe catre Fenes. Intre Rusca si Fenes, la locul numit Tarsatura, se organizeaza iarasi in aparare, asteptandu-se de data asta la un atac mai puternic si mai bine organizat al Securitatii.
Un grup in frunte cu Spiru si cu Ion Caraiman pleaca spre Fenes, pentru informatii si alimente. Ajunsi la Fenes, in casa lui Ion Caraiman, isi dau seama ca securitatea sta la panda si intuiesc ca socrul lui Caraiman le pregatise vanzarea. Urmarim firul povestirii asa cum il reda profesorul Berzescu:
„In casa lui Ion Caraiman au fost primiti cu o prefacuta caldura de catre socrul lui Caraiman, Spiru si-a dat seama ca ceva nu-i curat la mijloc. Socrul, plecand afara, a disparut. In aceasta situatie, Spiru cu Caraiman au iesit repede din casa, fugind prin gradina spre padure.
Securitatea le-a luat urma, deschizand foc asupra lor. Ei au raspuns cu foc. In timpul acesta, Petru Berzescu si Iacob Cimpoca s-au retras spre padure. In aceasta lupta a cazut mort Ion Caraiman, iar Spiru Blanaru a fost ranit la picior.
Era 12 martie 1949. Albul zapezii de pe colinele Fenesului se inrosise. Sangele lui Ion Caraiman curgea in aceeasi iarna cu zapada mare, sange varsat in apararea neamului de urgia comunista. Sangele lui Spiru Blanaru se infratea cu sangele lui Ion Caraiman in omatul mare.
Spiru Blanaru a fost arestat si dus la Securitatea din Caransebes. Nu a incercat nici o sinucidere cu grenada.”
Executati la Padurea Verde pe 25 iunie 1949
Procesul lui Spiru Blanaru si al celorlalti partizani nu a iesit de pe linia proceselor-inscenare din acea vreme. Asa ca sentinta „condamnare la moarte” dat in cazul sau nu a mai surprins pe nimeni.
„La proces au fost obligati sa participe muncitori, tarani, femei si tineri, care fusesera instruiti sa aplaude si sa sustina sentinta cu manifestari puternice de aprobare. Nimanui insa dintre membrii familiilor acestora nu li s-a permis accesul.
Sotia lui Spiru Blanaru, Maria, reuseste sa pacaleasca paza exerioara, dar nu poate patrunde in sala de judecata.
Tanara de atunci va ramane pentru copilul ei, de-a lungul timpului, brat ocrotitor, tinandu-i loc si de tata. Nu dupa mult timp, Maria Blanaru cu fiul Cornel, cu soacra si bunica vor fi deportati la Cuza-Voda (Ileana Sliveanu , Cararile sperantei )
Au fost condamnate la moarte prin impuscare 5 persoane, iar alte 7 la munca silnica intre 15 si 20 de ani. Procesul a avut loc in cladirea in care-si are azi sediul Primaria orasului.
In 25 iunie 1949, la Padurea Verde, alaturi de Spiru Blanaru mai sunt executati: comandorul Domasneanu Petre, Petre Puschita zis Mutascu, Romulus Maritescu zis Fert si capitanul Ioan Tanase.
Fara de mormant
Toate incercarile de dupa Revolutie de a afla unde au fost inmormantati cei executati la Padurea Verde au fost sortite esecului izbinduse de reaua-vointa a autoritatilor si de frica martorilor.
Primaria Timisoara a dat numele unei strazi „Spiru Blanaru” ca un omagiu pentru personalitatea marelui luptator anticomunist din M-tii Banatului. Deasemenea Biserica Ortodoxa il considera pe Spiru Blanaru un martir pentru neam si credinta, apreciind inalta lui traire ordodoxa.
„Testamentul” lui Spiru
Dupa lungi lupte, suferinte si tradari, partizanii inteleg ca vanzarea Romaniei pe plan international fusese faptuita chiar de cei pe care ei ii asteptau ca eliberatori. Cu tancurile rusesti in tara, urmariti si haituiti in permanenta de trupele de Securitate, increderea intr-o rasturnare miraculoasa a situatiei se prabuseste.
Hotarat sa lupte pana la capat si constient ca moarte nu mai poate fi evitata, Spiru isi descopera sufletul mai tanarului sau camarad, Atanasie Berzescu, in ceea ce s-ar putea constitui intr-un veritabil testament spiritual. Iata cum descrie profesorul Berzescu scena:
„In lupta aceasta cu raul, cu noi era numai Dumnezeu. Vanati din toate partile, intr-o iarna grea, ne zbateam sa gasim o iesire. In aceasta atmosfera de zbucium sufletesc, Spiru incepe marturisirea lui. Baierele inimii lui se dezleaga si zice :
– „Mai frate Tase Berzescu, suntem prinsi ca-ntr-o menghina. Nu stiu care va scapa din noi doi cu viata. Cred totusi ca tu o sa scapi. Este bine sa stii unele ganduri ale mele”.
Stand asa, unul langa altul, in mijlocul intinsului de zapada, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Aparuse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Iata ce-mi spune Spiru:
A).- „De cand stau aici in grup cu acesti oameni, hotarati sa lupte pana la unul, am observat un lucru extrem de important in felul lor de comportare. Desi suntem, ca apartenenta politica, diferiti, ne intelegem ca fratii. Nu facem diferenta intre noi. Aici, dupa cum stii, sunt multi legionari, taranisti, liberali si militari.
Suntem de atata timp la un loc, nu i-am auzit o data sa faca deosebire intre ei dupa apartenenta politica. Toti suntem romani si trebuie sa fim uniti in fata dusmanului. Desi cel mai mare pacat al romanilor este lipsa de unitate, noi aici am reusit sa realizam, in ciuda pacatului, unitatea intre noi.
B). – „In fata primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu totii ne rugam ca sa scapam din draceasca inclestare intre bine si rau. S-a realizat o prietenie, liantul fara de care nu va fi niciodata biruinta.
C). – „As dori ca, la momentul potrivit, sa stie si ai mei, de acasa, familia mea, prin ce am trecut si care au fost conditiile de viata si sansele de biruinta asupra comunismului. Ne-am impacat cu gandul ca va trebui sa murim pana la urma. Eu, frate Tase, am certitudinea ca voi muri si-ti incredintez tie aceste ganduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele framantari ale mele ca om.
Fiul meu, daca va mai apuca sa scape cu viata, la fel si sotia mea, as vrea sa cunoasca prin ce am trecut.
D). – „Imi este draga tara noastra, neamul nostru romanesc. As dori ca odata sa fie liber, mare si unit. Dumnezeu sa fie cu el. Dezmembrarile de partid sa dispara. Poporul roman s-a nascut crestin. Avem obligatia morala fata de copiii nostri sa le lasam mostenire dreapta credinta a stramosilor nostri si raspunderea fata de strabunicii nostri, crescuti in legea crestina.
Fa acest lucru, fratele meu, si este de-ajuns pentru mine. Cei care vin dupa noi sa stie ce-am facut si ce-am gandit si noi, in „toiul beznelor adanci”.
Din mormantul nestiut si din codrii Banatului rasuna inca mesajul de dragoste adresat de Spiru neamului sau si intregii omeniri.
