Cariera și personalitatea lui Albert Speer au stârnit, de-a lungul timpului, atât curiozitate, cât și controverse din partea istoricilor. Acesta a rămas în istorie sub numele de “Nazistul care și-a cerut scuze”, precum și “Ultimul deținut de la Spandau” (închisoarea unde și-a petrecut anii de detenție de după război).
Speer s-a născut în 1905, în Mannheim, într-o familie din clasa socială de mijloc, dar destul de înstărită. El a făcut studii de arhitectură ( o tradiție de familie), deși dorința lui ar fi fost să devină matematician. Astfel, a studiat la universitățile din Karlsruhe, Munchen și mai apoi Berlin. Și-a continuat studiile postuniversitare și a devenit profesor.
La insistențele studenților săi a participat, în 1930, la un miting al Partidului Nazist, unde a fost absolut fascinat de personalitatea și discursul lui Hitler. Deși se declarase inițial apolitic, Speer va adera la NSDPA, în anul 1931.
Treptat, Albert Speer va urca pe scara distincțiilor Partidului Nazist, în 1933 făcând cunoștință cu însuși Adold Hitler. Acesta îl va simpatiza pe Speer, considerându-l un apropiat și incredintandu-i numeroase sarcini. Ulterior, arhitectul va declara că “dacă Hitler ar fi avut prieteni, el (Speer), s-ar fi numărat printre ei.
În 1934, Speer devine arhitectul șef al partidului. Este foarte probabil că această ascensiune rapidă să-l fi orbit, până la un punct, pe acesta. El are o serie de proiecte de success, referindu-ne aici la modificarea planurilor pentru Stadionul Olimpic pentru Jocurile Olimpice de vară 1936, sau Pavilionul german pentru Expoziția Internațională din 1937, în Paris.
În luna februarie 1942, Albert Speer va deveni Ministrul Industriei de Armament, deși funcția era vizată de Hermann Goering. Hitler l-a preferat pe Speer, în detrimentul comandantului Luftwaffe.
La vremea ascensiunii lui Speer la minister, economia germană, spre deosebire de cea britanică, nu era complet pregătită pentru producția de război. Încă se produceau bunuri pentru populație aproape la același nivel ca pe timp de pace.
Speer a depășit aceste dificultăți prin asumarea de către sine a puterii asupra economiei de război. Fabricile au primit autonomie, sau cum zicea Speer „au fost responsabilizate” și fiecare fabrică s-a concentrat asupra unui singur tip de produs. Bazîndu-se pe sprijinul foarte puternic al lui Hitler (dictatorul spunea: „Speer, voi semna orice document vine de la tine”) el a divizat arsenalul conform sistemului de armament, cu experți în locul civililor, supervizînd fiecare departament: Nici un șef de departament nu putea fi mai în vîrstă de 55 – oricine peste această vîrstă fiind susceptibil de rutină și de aroganță- și nici un adjunct mai în vîrstă de 40 de ani. Peste aceste departamente există un comitet de planificare centralizată condus de însuși Speer care și-a asumat o responsabilitate sporită asupra producției de război și pe măsura trecerii timpului asupra întregii economii germane. Conform documentelor de la conferințele Înaltului Comandament al Forțelor armate (Wehrmacht) din martie 1942 „În zilele noastre contează doar cuvîntul lui Speer, el poate interfera în toate departamentele. Deja el stăpînește toate departamentele.. Pe ansamblu atitudinea lui Speer este precisă” Goebbels a notat în jurnalul său în iunie 1943: „Speer este la același nivel ca Führer-ul. Este cu adevărat un geniu al organizării”. Speer a avut așa de mare succes în poziția ocupată la sfîrșitul lui 1943 încît era larg recunoscut de către elitele partidului Național-Socialist ca un posibil succesor al lui Hitler.
În anul 1943 Speer a vizitat fabrica subterană Mittelwerk, unde se produceau rachete V-2, situată într-un lagăr de concentrare de muncă. Șocat de condițiile de muncă de acolo (5,7% din forța de muncă a murit în acea lună) și pentru a se asigura că muncitorii erau în bună formă pentru a efectua munca, Speer a ordonat îmbunătățirea condițiilor pentru muncitori și construirea taberei supraterane Dora. În ciuda acestor shimbări, jumătate din muncitori de la Mittelwerk au murit. Speer ulterior a comentat: „condițiile pentru acești prizonieri erau de fapt barbare și o implicare profundă și o vină personală mă apasă de cîte ori mă gîndesc la aceasta”.
Odată cu anul 1943, bombardarea orașelor germane devenise un lucru banal, ceea ce crea mari probleme industriei celui de-al treilea Reich. Totuși, Speer a reușit să depășească aceste dificultăți, industria germane de război continuând să funcționeze aproape impecabil. Astfel, la mijlocul anului 1944, Speer putea furniza armament pentru 270 de divizii, deși Germania dispunea de 150.
Înalta considerație de care Speer s-a bucurat în aparatul nazist poate fi constatată și dintr-o întâmplare petrecută la începutul anului 1944. Fiind bolnav din cauza unei infecții, s-a încercat izolarea sa de către rivalii politici, referindu-ne aici la Himmler sau Goering. A fost înlăturat din funcție, dar a fost rugat să revină de feldmareșalul Erhard Milch, acesta fiind convins că este de neinlocuit pentru efortul de război. Deși inițial nu a fost de acord, fiind auzit că ar fi declarat: „Fuhrer-ul poate să mă pupe în fund!”, Speer a acceptat o întâlnire cu Hitler, care l-a repus în drepturi.
Albert Speer a fost trecut pe lista cu un eventual guvern c ear fi urmat să preia conducerea după asasinarea lui Hitler, în 1944, dar lângă numele sau a fost găsit un semn de întrebare, fapt ce se pare că i-ar fi salvat viața , în epurarile ce au urmat.
La începutul lui 1945, Hitler emite ordinul “Nero”, ce se referea la teritoriile germane ce urmau să cadă în mâinile rușilor, și care trebuiau parjolite iar infrastructura în totalitate distrusă. Fiind conștient că un astfel de plan ar fi dus la înfometarea populației civile germane, și așa îndeajuns de greu încercate în război, el a sabotat cu bună știință ordinul Fuhrerului.
Conform propriilor memorii, Speer l-a anunțat pe Hitler despre ceea ce făcuse, pe 22 aprilie, 1945, când acesta era deja baricadat în bunkerul de sub Reichstag, într-o conversație particulară. Nu se știe cu exactitate dacă această discuție a avut însă loc.
După război, Albert Speer a fost arestat de Aliați și acuzat, în cadrul procesului de la Nurnberg. În cursul audierilor acesta a acceptat responsabilitatea pentru acțiunile regimului nazist, fiind singurul dintre inculpate care a făcut-o.
Un observator al proceselor a afirmat: “în comparație cu ceilalți inculpați, „Speer a făcut cea mai bună impresie dintre toți și, pe parcursul lungii judecăți, el a vorbit onest fără să încerce să își micșoreze răspunderile și vina personală”.
Speer a fost găsit vinovat de crime de război și de crime împotriva umanității și a fost achitat în celelalte două capete de acuzare. La data de 1 octombrie 1946 a fost condamnat la execuția a 20 de ani de închisoare. Sentința curții menționează că: “… În etapele de încheiere a războiului Speer a fost unul dintre puținii oameni care au avut curajul să-i spună lui Hitler că războiul era pierdut și a luat măsuri ca să prevină distrugeri fără rost ale instalațiilor de producție atît în Germania cît și în teritoriile ocupate. El și-a afirmat opoziția față de programul „Pămănt părjolit” prin sabotări intenționate cu un risc personal considerabil.”
Deși au existat solicitări de eliberare, mai ales din partea americanilor, a englezilor, precum și a francezilor, Speer și-a executat întreagă pedeapsa de 20 de ani, fiind eliberat în 1966. În detenție, acesta și-a scris memoriile, ocupându-și mare parte din timp cu lectură.
Chiar și după eliberare, Speer și-a reafirmat responsabilitatea pentru crimele regimului nazist. Și-a publicat memoriile, donând o parte considerabilă din venituri unor cauze caritabile evreiești, sub pretectia anonimatului. Foștii săi colaboratori s-au dezis de acesta, din cauza poziției pe care a adoptat-o în memoriile sale cu privire la Hitler, numindu-l pe acesta “criminal”.
În legătură cu Holocaustul, poziția lui Speer a fost ușor confuză. Este absolut imposibil ca el să nu fi avut cunoștință despre lagărele de muncă germane pe care se sprijinea industria germane. În același timp, există indiciii că nu ar fi știut despre “lagărele morții’, adevărate locuri de exterminare pentru evrei.
De-a lungul vieții, Speer a acordat numeroase interviuri, punându-se la dispoziția ziariștilor și a istoricilor. Astfel, în 1975, într-un interviu pentru revista Playboy a declarat: “ Dacă nu am văzut, este pentru că nu am vrut să văd…”.
Albert Speer moare în 1981, în timpul unei vizite în Marea Britanie.
Viata sa, cariera, personalitatea, precum și contribuția sa la regimul nazist rămân, în continuare, spre dezbaterea cercetătorilor.
