Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 – d. 9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene.
Există presupunerea falsă că a dat foc Romei. În realitate această informație a fost perpetuată de izvoarele epocii, care i-au fost total nefavorabile, majoritatea autorilor din perioada făcând parte din Senat, categorie cu care Nero nu a fost deloc blând.
Astfel, au circulat destule legende în legătură cu domnia sa, de la legături incestuase, până la cruzimi abominabile. Era bănuit că ar fi violat-o pe mama lui. Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatură antică, din motive mai sus-menționate.
Şi totuşi, Nero s-a bucurat de un nivel crescut de popularitate. Avea o pasiune pentru muzică şi artă şi se consideră „egal cu zeii”.
Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate „nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită”.
Născut în anul 37 p. Chr., la Antium, mama sa a fost sora împăratului Caligula.
Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut un discurs în fața senatului, prin care promitea întoarcerea la principiile lui Augustus. Rolul senatului în cadrul guvernării avea să crească, iar senatorii aveau să se bucure de mai multă libertate în exprimarea opiniilor.
Discursurile sale au fost scrise de Seneca, un distins filosof stoic, exilat în Corsica de Claudius și rechemat să se ocupe de Nero, ca preceptor, alături de Afranius Burrus, perfectul pretoriului.
În anul 59, Nero află că mama lui plănuia să-l ucidă. Agrippina îl folosise pe Nero ca pe o marionetă şi voia să scape de el. Se hotărăște să acționeze el primul și o asasineaza cu ajutorul Gărzii Pretoriene.
În anul 64, un incediu a izbucnit la Circus Maximus. Curând, incendiul a scăpat de sub control. Nero se afla în acel timp la Antium, dar s-a reîntors la Roma imediat pentru a contribui la stingerea incendiului.
Multe cărţi şi filme ne ilustrează o imagine falsă despre Nero, un artist ego-maniac acuzat ar fi declanşat incendiul el însuşi şi ar fi cântat la harpă „Arderea Troiei” în acel timp. Toţi scriitorii antici îl blamează pentru declanşarea incendiului. Nero i-ar fi învinuit pe creştini, o sectă mică, pentru incendiu, spre a găsi un ţap ispăşitor în faţa poporului roman ce îşi manifestă nemulţumirile şi furia, după cum ne scrie Tacitus.
În cursul acestor persecuții, chiar apostolii Petru și Paul au căzut victime.
Spre sfârșitul domniei, Imperiul începe să aibă dificultăți financiare, iar popularitatea sa este în scădere.
O încercare de asasinat este dejucată în anul 65.
În anul 68, Senatul îl declara „inamic al Romei”, Garda Pretoriană încetând să îl mai sprijine.
Moare la 30 de ani, urmașul sau la tron fiind Otto.
Se bucură de popularitate și după moarte, în rândul plebeilor, mormântul său fiind decorat cu flori încă mulţi ani după moarte.
Surse: Wikipedia, Historia.ro, Tacitus, Dio Cassius
