De-a lungul întregului secol XX și început de secol XXI, poate nici o altă țară nu a suferit atâtea transformări socio-culturale și economice, precum China, alături de S.U.A și Rusia.
Întâmplător, sau nu, cele trei sunt astăzi principalii jucători pe marea tablă de șah care este politica externă actuală.
Pentru a înțelege cine este China astăzi, trebuie să privim în trecut. Astfel, odată cu înlăturarea ultimei dinastii imperiale (Qing), prin revoluția lui Sun Yat Sen din 1911, China începe să lase în urmă o tradiție feudală înrădăcinată de mii de ani. A urmat o perioada extrem de tulbure din punct de vedere politic, cu numeroase lovituri de stat, în care diverși lideri militari controlau întinse teritorii.
Cel care a reușit să reunească majoritatea teritoriilor chineze a fost Chiang Kai Shek, șef al primului partid politic chinez, format în 1921, după principii occidentale, Kuomintang. În urmă sangerosului război civil, dintre acesta și comuniștii lui Mao Ze Dong, forțele naționaliste au fost nevoite să se retragă în Taiwan, insula denumită anterior Formosa. În 1949, Mao proclamă Republica Populară Chineză.
Acesta a instituit o formă de comunism sălbatic, declarându-se încă de la început un adversar al Vestului, și mai ales al Statelor Unite. Inițial apropriat de U.R.S.S., de care a depins economic multă vreme, ulterior s-a îndepărtat de fostul aliat, axându-se pe un cult al personalității dus la paroxism.
După moartea să, în 1976, urmașii săi la conducerea Partidului Comunist Chinez, Hua Guofeng, și ulterior, dar mai ales Deng Xiaoping, au început o serie de reforme care au condus spre o așa-zisă liberalizare a economiei. Inițiativa privată a fost încurajată, creșterea economică devenind una evidență. Practic a început a se vorbi despre un adevărat “miracol chinez”.
Totul a luat însă sfârșit, în 1989, odată cu Masacrul din Piata Tian-An-Men, din centrul Beijingului. Practic a fost o mișcare de rezistență inițiata de studenți și intelectuali. Ei au cerut libertatea presei, libertatea de exprimare, eradicarea corupției din guvern, și în general, o democratizare a sistemului. Totul a durat o luna și jumătate, între aprilie și iunie 1989.
Au existat runde de negocieri între protestari și guvernul communist. Studenții au recurs la măsuri extreme, inclusiv greve ale foamei. Numărul protestatarilor a atins cote uriașe, estimându-se cifre de peste un million de oameni. Este instituită legea marțială, iar în fatidică zi de 4 iunie armata intervine în forță. Numărul victimelor nu este cunoscut cu precizie, fiind estimate la câteva mii. Au fost operate zeci de mii de arestări.
Opinia publică internațională a fost scandalizată, condamnând guvernul chinez pentru brutalitatea cu care a reprimat o manifestație pașnică. Au fost impuse sancțiuni economice drastice. Practic, după acest eveniment, guvernul chinez a început instituirea unei cenzuri asemănătoare cu cea din Rusia sovietică în perioada stalinistă. În mare măsură, autoritățile au încercat o musamalizare grosieră a sangeroasei reprimari, însă acest lucru nu a fost posibil datorită amplorii evenimentului.
Imediat după moartea lui Deng Xiaoping, la conducere apare abilul Jiang Zemin. Acesta a încercat să continuie reformele economice, ridicând PIB-ul Chinei considerabil. Din păcate, la sfârșitul ultimei decade a secolului XX a avut loc persecuția împotriva membrilor practicanți Falun Gong. Numită și Falung Fafa, aceasta este o formă de meditație, combinată cu filozofie. Deși inițial propaganda aparatului de stat a încurajat practicarea în masă a acestor exerciții, ulterior s-a revenit asupra deciziei, considerându-se că impietează doctrina atee a partidului. Făcută publică, pentru prima oară, în 1992, de inițiatorul ei Li Hongzi, în câțiva ani, mișcarea a câștigat zeci de milioane de adepți, nu numai în China, dar și peste hotare.
În 1999, încep persecuțiile, care interzic această mișcare. Numeroși membrii sunt arestați, torturați, foarte mulți dispărând fără urmă. Surse externe autorizate au afirmat că unui număr de circa 60.000 dintre membrii Falun Gong le-au fost prelevate organe care au alimentat traficul din China. Autoritățile au respins acuzațiile ca fiind nefondate, însă, din nou, opinia publică a fost scandalizată, existând numoroase demonstrații de protest, peste tot în lume.
Odată cu răspândirea la scară largă a internetului, aparatul de stat chinez a început să aibă o nouă problemă. Ne referim aici la canale de Youtube, grupuri de Facebook sau alte rețele de socializare, unde cetățenii de rând au început să-și manifeste diverse nemulțumiri. În plus, au avut posibilitatea să facă o comparație între nivelul lor de trăi și cel occidental.
Pentru a rezolva acest posibil focar de revoltă, soluția a fost simplă. Poate părea greu de crezut, însă youtuberi chinezi care aveau chiar și 50 de milioane de abonați, au dispărut peste noapte. Acestora li s-au înscenat procese în care au fost acuzați de variate infracțiuni imaginare, fiind, bineînțeles, gasiti vinovați. Procesele au fost publice, fiind televizate de postul tv de stat din China. Nu a fost însă destul. Cenzura devine de-a dreptul draconică în momentul în care a fost introdus așa numitul Great Firewall of China. Practic, fără un VPN, de pe teritoriul Chinei nu se pot accesa decât site-uri puse la dispoziție de aparatul de stat. Youtube a fost înlocuit cu Weibo, motorul de căutare Google cu Baidu și lista poate continua. Situația este similară si cu platformele de socializare, toate fiind înlocuite cu versiuni chinezești, fiind atent monitorizate.
Practic, prin aceste măsuri s-a urmărit o izolare a cetățenilor chinezi, o limitare extremă a accesului la informație. Publicul larg nu are acces la informații privind revoltele uyghure din regiunea autonomă Xinjiang, sau mai nou, din Hong Kong.
În ceea ce privește cazul populației de religie musulmană uyghure, trebuie precizat interesul economic extrem pe care China îl are în această provincie. Xinjiang este o zona bogată în minerale și diverse materii prime brute. Din păcate pentru guvernul chinez, pământul este ocupat de minoritatea musulmană uyghura. În ultimii ani are loc o adevărată epurare etnică, estimându-se că până la două milioane de uyghuri au fost internați în așa numitele “școli de integrare”, în realitate adevărate lagăre de reeducare, condițiile fiind groaznice, iar ratamortalității mare. Încercările de revoltă au fost înăbușite, prezența armatei chineze în provincie fiind una semnificativă. În locul populației băștinașe dislocate au fost aduși etnici Han, populația majoritară a Chinei. Totodată, se încearcă o deculturalizare completă, uyghurii neavând voie să își practice religia, să își respecte tradițiile, etc. Organizațiile internaționale de protecție a drepturilor omului au protestat intens, evident însă, fără nici un ecou.
Un alt subiect sensibil pentru administrația centrală chineză este Tibetul. După ce, în 1959, armata chineză a invadat pașnicul stat de la poalele lanțului muntos Himalaya, acesta a devenit provincie chineză. Templele budiste au fost distruse, călugării masacrați, Dalai Lama fiind nevoit să se refugieze în India, unde trăiește și astăzi în exil. Motivul anexării Tibetului nu rezidă în cauze economice, ci mai degrabă strategice. Astfel, imensul platou Tibetan, destul de puțin populat, este locul de unde izvorăsc principalele fluvii din Asia. Ne referim aici la Huang-He (Fluviul Galben) și Yangtze (Fluviul Albastru), care își continuă cursul în China, dar poate mai important, Brahmaputra, Indul, Gange, Mekong, sau Irrawaddy. Acestea iriga sud estul Asiei, țări precum India (inamicul tradițional al Chinei), Pakistan, Bangladesh, Vietnam sau Myanmar. China a început deja să construiască baraje, ceea ce a stârnit îngrijorare în rândul statelor vizate. Având în vedere actuală situație, starea de tensiune între India și China este în creștere, un nou motiv de îngrijorare, având in vedere că ambele sunt puteri nucleare.
Beijingul nu recunoaște administrația de la Taipei, considerând Taiwanul o provincie a Chinei. Se poate pune întrebarea de ce nu a încercat ocuparea insulei. O analiză obiectivă a situației geo-strategice din sud-estul Asiei, făcută de experți în domeniu, arată că cel mai probabil acest lucru nu este o soluție pentru China. Există mai mulți factori care au condus la această concluzie. În primul rând, deși poate părea o confruntare între David și Goliat, armata taiwaneza nu trebuie subestimată, fiind dotată cu cel mai modern echipament de către aliatul american. Apoi, în anii ’70 a fost încheiat un acord între Statele Unite și Taiwan, în care primii se obligă să ajute militar, în caz de o eventual invazie. Trebuie ținut cont și de faptul că în cazul unui război, rutele maritime ale Chinei din Oceanul Indian ar fi închise de India, aliatul din zonă al SUA. În același timp, deși armata chineză este una uriașă, se pare totuși că tehnică militară nu este una de ultima generație. Astfel, deși actualul președinte chinez, pe viață, Xi Jingping face declarații războinice, experții sunt de părere că este doar o perdea de fum.
Cel puțin la fel de spinoasă pentru China este și situația Hong Kong-ului. Acesta este o provincie cu statut special, odată cu încetarea stăpânirii engleze, în 1997. În ultimii doi ani au avut loc manifestații de amploare in Hong Kong, sub denumirea de “Revoluția umbrelelor”. Au avut loc confruntări violente între protestatari și forțele de ordine.
Un sondaj de opinie recent făcut în Hong Kong arată că o majoritate considerabilă a populației ar fi de acord mai degrabă cu o revenire sub steagul britanic, decât cu actualul statut. Administrația chineză încearcă din răsputeri să liniștească spiritele în bogata provincie, făcând totul, în același timp, pentru a mușamaliza uriașele mișcări de protest. Inițial, acestea au avut că punct de pornire o lege a extrădării. Ulterior, solicitările manifestanților au început să se schimbe, ajungând chiar să se ceară independența.
Pentru final am rezervat poate cea mai gravă problema cu care se confruntă China azi. Cum spuneam, Beijingul a raportat an de an creșteri economice semnificative, încă din vremea lui Deng Xiaoping. Din păcate, s-a ajuns astăzi ca multe voci avizate ale analiștilor economici externi să pună la îndoială veridicitatea acestor cifre. În primul rând, creșterea economică are la baza dezvoltarea imobiliară.
Practic, în China se construiește imens, mai ales blocuri de locuit și spații de birouri. Problema este că acestea nu se cumpără, venitul mediu nedând posibilitatea cetățenilor chinezi să le achiziționeze. S-a ajuns la situația în care s-au construit orașe care stau pustii, clădirile deteriorandu-se, nefiind utilizate. Este practic o bulă imobiliară, iar experții se tem de momentul în care această se va sparge. Economia chineză este în regresiune, acest lucru cel mai probabil urmând să influențeze economia mondială. Industria chineză este dependent de consumul de cărbuni. Acest lucru nu este fezabil, deoarece acesta este extras cu dificultate, la care se adaugă poluarea inerentă.
China se confruntă și cu o problemă acută a lipsei locurilor de muncă pentru tineri. În general, politica “copilului unic”, adoptată în anii ’80, pentru a încerca o stopare a creșterii exacerbate a populației, începe să-și arate reversul. De ce spunem asta? Practic, numărul cetățenilor tineri, apți de muncă, s-a micșorat, aceștia trebuind să susțină, prin sistemul de pensii, un număr tot mai mare de bătrâni.
Scăderea PIB-ului chinez nu este cunoscută de comunitatea internațională, și se pare, nici măcar de forurile superioare ale guvernului de la Beijing. Motivul acestui lucru este că guvernatorii diverselor provincii raportează adesea cifre false, temându-se de repercursiuni.
Revenind la întrebarea din titlul acestui mic studiu: Ce reprezintă China astăzi? Fără îndoială, o putere mondială agresivă, de care trebuie ținut seama. Pe de altă parte, este China atât de puternică pe cât susține? Este dificil de spus având în vedere argumentele enumerate mai sus. Un lucru este clar, odată cu proclamarea drept “președinte pe viață” a lui Xi Jingping, lucruirile nu au luat o turnură pozitivă în China.
