Introducere

La 31 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist, credem că este nevoie – mai mult ca oricând – de adevăr.

Festivismele, ceremoniile și dezbaterile științifice își au, cu siguranță, rostul lor. Dar dincolo de ele, credem că românii însetează de adevăr. Curajul de a analiza evenimentele așa cum au fost înseamnă curajul de a accepta că, dincolo de Revoluția noastră curată, a celor ieșiți în stradă pentru un ideal, au existat pe alocuri asimetrice intervenții străine, dar mai ales o adevărată cotrarevoluție. O diversiune macabră, soldată cu peste 1000 de morți și inițiată tocmai de exponenții sistemului comunist. O grupare din cadrul sistemului, loială Moscovei, care a confiscat Revoluția, deturnând-o în sensul stagnării României în zona unui socialism cu față umană, un simulacru de democrație inspirată de Perestroika lui Gorbaciov. La adăpostul acesteia, toate structurile regimului dinainte aveau să fie salvate, perpetuate, metamorfozându-se doar în aparente formule democratice.

De aceea germenii Revoluției au continuat să se manifeste și după ianuarie 1990, atunci când devenise evident pentru tot mai mulți faptul că fuseserăm victimele unei imense înșelăciuni. Practic, elementele anticomuniste radicale au făcut ca Revoluția să se prelungească până în iunie 1990, când mișcarea a fost înecată în sânge de represiunea guvernării FSN.

Toată tragedia României ultimilor 31 de ani își are explicațiile și originea în acele zile și nopți confuze, al căror miros de sânge și fum unii dintre noi pare că-l simțim încă și care ne-au marcat ireversibil existența.

Cu aceste gânduri, vom încerca, începând din 14 decembrie și până în iunie anul viitor, să vă oferim un serial: Cronica unei Revoluții furate. De fapt, o cronologie din care orice român să poată înțelege, simplu, sintetic, mecanismul uriașei diversiuni căreia i-am fost victime, laolaltă cu visurile și speranțele noastre înșelate.

Este, poate, tot ce ne mai rămâne de făcut nouă, acelor tineri idealiști care, în urmă cu 31 de ani, cu frunțile mângâiate de cer și inimile arzând, strigam Libertatea pe străzi, pentru ca astăzi să ne îndreptăm spre amurg, înțelegând că idealurilor noastre nu le-a fost îngăduit triumful. Mulți dintre frații noștri au rămas atunci pe caldarâmul străzilor și-și dorm somnul în cimitirul de pe Dealul Bellu. O facem pentru memoria lor și pentru ca aceia ce astăzi au aceeași vârstă cu ei să înțeleagă, să cunoască și să nu lase să se mai repete ceea ce s-a întâmplat cu generația noastră.

Florin Dobrescu

Nori negri. România în preziua izbucnirii Revoluției.

Pentru a putea înțelege cât mai limpede ce s-a întâmplat în Decembrie 1989, evenimentele trebuie analizate doar în contextului larg al amplelor schimbări cunoscute în acel an de întreaga Europă de Est: căderea regimurilor comuniste în țările aflate sub tutela Uniunii Sovietice.

1989 – o amplă operațiune sovietică

Comunismul se afla într-o acută criză, atât în URSS, cât și în sfera sa de dominație. Specialiștii sovietici prefigurau pierderea, în următorul deceniu, a statutului de Mare Putere și supremației militare, blocajul economic intern și incapacitatea menținerii dominației asupra republicilor unionale și statelor comuniste europene, care ar fi urmat să se desprindă, pe cale revoluționară, de sub dominația Moscovei. În aceste condiții, KGB a elaborat o strategie de cedare din timp, în mod calculat, a atributelor sferei sovietice de influență. Astfel se putea controla tranziția țărilor comuniste spre o nouă formă de regim politic, dar rămânând sub influența Moscovei.

Ceea ce nouă ni s-a părut atunci o prăbușire bruscă și succesivă a comunismului în statele est-europene și un sfârșit al Războiului Rece, a constituit în realitate un proces strategic controlat de URSS, cu scopul de a-și prezerva și conserva influența pe plan internațional.

Uniunea Sovietică trena într-un colaps economic, iar dezvoltarea – la inițiativa președintelui Reagan – a Inițiativei de Apărare Strategică (“Războiul Stelelor”, un sistem de distrugere în zbor al rachetelor inamice amplasat pe sateliți cu orbită geosinclinală, dovedit ulterior ca nerealizabil), avea să constituie lovitura fatală dată Moscovei.

Proiectul de păstrare a controlului asupra sferelor de influență printr-o retragere controlată în Europa de Est, în cazul unei crize acute a sistemului, nu era nou. El fusese dezbătut la nivelul establishmentului sovietic încă din anii 1970. Se pare că șeful KGB, Iuri Andropov, fusese atunci creierul acestei strategii. Ea a fost reactualizată începând din 1988, sub coordonarea troicii Mihail Gorbaciov – Eduard Șevardnadze – Aleksandr Iakovlev, și consta în metamorfozarea puterii în țările satelit, prin crearea “fronturilor populare”, aflate sub conducerea partidelor comuniste, model utilizat cu succes și în perioada interbelică („fronturi populare” sau „antifasciste”). Aceasta presupunea schimbarea conducerilor îmbătrânite ale țărilor est-europene, în special a liderilor septuagenari, blocați în clișee rigide, precum Honeker (RDG), Jivkov (Bulgaria) și Ceaușescu (România).

Glastnosti și Perestroika nu au fost, așadar, decât lozinci la adăpostul cărora Gorbaciov conserva dominația sovietică pentru încă o perioadă îndelungată de timp, în jumătatea estică a Europei.

Criza comunismului în România

România se afla de un deceniu într-o profundă criză. Ambițiile lui Ceaușescu de a plăti integral și rapid datoria externă, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei grele și o sistematizare urbană și rurală alertă, impuseseră populației privațiuni și umilințe necunoscute nici pe vremea războiului. Raționalizarea alimentelor de bază, a energiei electrice și termice, însoțite de demolarea fără discernământ a unor monumente istorice, zone rezidențiale valoroase, dar și sate, generau frustrări și tensiuni sociale colosale. Cultul deșănțat al personalității, inspirat din China și Coreea de Nord, nu făcea decât să sporească revolta care la tot pasul se împletea cu teama de represiunea temutei Securități. Starea de spirit a românilor în 1989 era una sumbră.

Pe plan extern, după ce din 1968 fusese privilegiat în relațiile cu SUA și țările vest-europene, regimul lui Ceaușescu ajungea acum să cunoască o izolare totală. Presa occidentală, care timp de două decenii îl prezentase pe Ceaușescu drept un erou al distanțării României de Moscova, acum îl prezenta în culorile unui dictator sadic. Identificând în Gorbaciov un interlocutor perfect pentru interesele americane în Europa, SUA aveau să îl abandoneze pe Ceaușescu, care se afla de 20 de ani într-un mocnit conflict cu Moscova.

Tensiunile sociale izbucniseră de altfel la Brașov, în noiembrie 1987, într-o revoltă muncitorească ce avea să zguduie în mod serios imaginea externă, și așa precară, a României comuniste.

Deși informat de Securitate cu privire la cauzele reale ale mișcării, afectat sever de tarele bătrâneții și bolnav de un diabet care îi deteriora grav dispoziția generală, înconjurat de colaboratori diletanți, oportuniști și fără personalitate, Ceaușescu părea că pierduse contactul cu realitatea. El refuza să creadă că masele sunt nemulțumite și considera orice formă de opoziție ca parte a unei intervenții sovietice sau maghiare pentru înlocuirea sa. Liderul regimului comunist trăia într-o realitate paralelă.

Sub aceste auspicii debuta anul schimbărilor operate de Gorbaciov în toate țările Europei de Est. Succesiunea schimbărilor începuse în ianuarie în Ungaria, unde fuseseră adoptate reforme vizând pluralismul politic, urmată în iunie de Polonia, unde alegerile fuseseră câstigate de forțe necomuniste. În noiembrie 1989, regimurile comuniste cădeau și la Berlin, Sofia și Praga. Însă odată înlăturate conducerile de tip stalinist și dispărând factorul terorii, în fiecare din aceste țări, populația civilă avea să continue protestele, înlăturând și liderii comuniști reformatori agreați de Moscova și înlocuindu-i cu forțe politice anticomuniste. Aceasta nu intrase în calculele lui Gorbaciov, căruia evenimentele aveau să îi scape de sub control, până la ieșirea acestor țări de sub influența Moscovei.

Pe acest fond, în România se intensificau gesturile de protest față de regimul lui Ceaușescu. Ele erau singulare, izolate, aparținând unor așa numiți disidenți, intelectuali care acordau interviuri presei occidentale. Printre aceștia erau și persoane aflate, într-un fel sau altul, în relații cu reprezentanți ai Uniunii Sovietice pe teritoriul României. Este cazul scrisorii celor șase veterani ai Partidului Comunist Român, în frunte cu Silviu Brucan, toți notorii exponenți ai opțiunii filosovietice din cadrul PCR. În ceea ce-l privește pe Silviu Brucan, vechi activist bolșevic, acesta se afla din 1987 sub supravegherea Securității. La intervenția ambasadei americane însă, avea să obțină, în 1988, permisiunea plecării în SUA pentru tratament medical. Acolo avea să întâlnească funcționari ai Departamentului de Stat, Biroului pentru Europa de Est, dar și cu ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Dobrinin. Acesta i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov la Moscova, unde a și ajuns în octombrie 1988. Reîntors în țară, avea să reintre în arest la domiciliu. Un alt caz este cel al poetului Mircea Dinescu, ginerele filologului marxist Albert Covacs (care studiase la Moscova și era căsătorit cu o rusoaică), având relații cu personalul ambasadei sovietice de la București.

Postul de radio Europa Liberă, subvenționat de guvernul american și având sediul în Germania de vest, deosebit de îndrăgit de români, care nu aveau în țară nici un fel de acces la informații reale din lumea largă, va juca un rol determinant în escaladarea stării de spirit care a făcut posibilă explozia socială din Decembrie 1989.

Ceaușescu, ultimul dinozaur roșu din Europa de Est

În iulie, la București, avusese loc consfătuirea conducerilor statelor Tratatului de la Varșovia, ocazie cu care avea să fie prezent și Gorbaciov. De această dată, puțin a lipsit ca discuțiile contradictorii dintre acesta și Ceaușescu să nu degenereze, conform mărturiilor gărzilor de corp ale dictatorului român. În august 1989, acesta ceruse liderilor țărilor comuniste, printr-un document public, adoptarea unei poziții comune care să stopeze evoluțiile cu caracter anticomunist din Polonia. Cel care în 1968 se opusese intervenției în Cehoslovacia, cerea acum Pactului de la Varșovia o astfel de intervenție în Polonia.

Dar tot în vara lui 1989, în Ungaria, sub egida serviciului secret maghiar, la rândul său aflat în colaborare cu KGB, iau ființă tabere în care români fugiți din România sunt instruiți în tehnici de provocare și captare a protestelor de stradă, precum și alte tehnici de diversiune și acțiune paramilitară, în vederea folosirii lor pe teritoriul României. Spre sfârșitul anului 1989, aceștia vor fi returnați de autoritățile maghiare grănicerilor români sau chiar introduși clandestin în România.

Evoluțiile din țările comuniste, ca și semnalele cu privire la iminența unor evenimente care să ducă la schimbarea sa, păreau să nu îl clintească pe Ceaușescu. Acesta beneficiase în noiembrie 1989 de realegerea, cu mare fast, ca secretar general al PCR , la Congresul al XIV-lea. Cu acest prilej, făcuse referiri la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, lansând aluzii revendicative cu privire la Basarabia, în încercarea de a contracara astfel linia reformistă impusă de Moscova.

În zilele de 2-3 decembrie 1989, pe puntea unui vas, în apropiere de Malta, avea loc istorica întâlnire dintre președintele american George Bush și cel sovietic Mihail Gorbaciov. În zilele următoare, șeful Securității, Iulian Vlad, îi oferea lui Ceaușescu informații certificate cu privire la faptul că, în cadrul discuțiilor celor doi cu privire la redefinirea sferelor de influență și reechilibrarea situației pe continentul european, se abordase și problema înlăturării conducerii din România. Gorbaciov obținuse mână liberă din partea americanilor să procedeze așa cum considera de cuviință.

Nu trebuie omis, aici, că încă din vara lui 1989, avusese loc o înțelegere și între Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, președintele Franței, pe tema României.

Cu toate acestea, Ceaușescu rămânea prizonierul propriilor sale proiecții, în care el era conducătorul providențial și total, hărăzit să ducă România pe culmile dezvoltării și independenței. Incapabil să se mai conecteze la realitate, el respinsese inclusiv sfaturile fratelui său, Marin Ceaușescu, atașlatul comercial al României comuniste la Viena, care în vară venise să îi transmită mesajul unor oficiali CIA, care avansau ideea că SUA ar oferi protecție familiei Ceaușescu dacă el accepta o schimbare politică pașnică, pentru evitarea unor evenimente imprevizibile în regiune.

În Decembrie 1989, România rămăsese ultima țară care nu se subordonase programului schimbărilor emanate de la Moscova. Deasupra țării plutea o stare de incertitudine, de teamă, precum și sentimentul colectiv că evenimente dramatice erau iminente. Nimeni însă nu bănuia ce avea să urmeze. Aceasta era starea generală din preziua izbucnirii evenimentelor revoluționare care aveau să genereze în România schimbări ale căror consecințe le simțim până în ziua de azi.