Bombardamentele atomice asupra celor două orașe japoneze pot fi înțelese doar analizând contextul militar, strategic, și nu în ultimul rând, moral al acelui august 1945.
Din punct de vedere militar, Japonia se afla în dificultate încă de la la mijlocul anului 1943. Liniile sale de comunicație erau extrem de întinse, peste imensele întinderi de apă din Pacific. În plus, Japonia depindea de materiille prime și de petrolul din Indiile Olandeze. În plus, Japonia ducea și un război de uzură în China, încă din 1931. La toate acestea se adaugă și faptul că economia SUA se pusese în mișcare, sprijinand din plin efortul război.
De asemenea, tot pe plan militar, trebuie menționat faptul că linia de apărare japoneză, formată din atoli și insule, a început să se micșoreze accentuat. Astfel, după Victoria de la Guadalcanal, americanii au început ceea ce s-a chemat “hopping campaign”. Mai exact trupele americane au început să ocupe insule strategice, cum ar fi insulele Solomon, Tarawa, Noua Guinee, New Btritain.
Odată cu ocuparea insulelor Tinian și Saipan, SUA au avut baze aeriene de unde au putut bombarda arhipelagul nipon, aviația japoneză începând să ducă lipsa de piloți experimentați, combustibil, și chiar avioane.
Astfel, marile orașe japoneze, Tokio, Osaka, Kobe, sau Nagoya au început să fie bombardate cu regularite, ceea ce aproape că a oprit industria de apărare japoneză, care și așa funcționa în regim de avarie datorită lipsei de materii prime.
SUA au ocupat, după lupte extrem de grele insula Iwo Jima, ceea ce a fost posibil numai după anihilarea în întregime a garnizoanei japoneze, în luna martie a anului 1945. Această campanie, care s-a soldat cu pierderi mari pentru “US marines”, la care se adaugă sângeroasă ocupare a insulei Okinawa, a adus SUA în față ultimului pas, acela de a ocupa principalele insule ale Japoniei.
La acest moment, rămasă fără marina și fără aviație, Japonia era la mila avioanelor americane, raidurile acestora transformându-i orașele în ruine. Menționăm aici raidul din martie 1945, asupra capitalei Tokio. Efectuat cu bombe incendiare, acesta a făcut peste 100.000 de victim, într-un oraș construit practic din lemn.
Strategii americani plănuiau operațiunea Olympic, invadarea Japoniei. Urma să fie o debarcare amfibie, de proporții colosale, pe coasta de sud a insulei Kyushu. Soldații americani erau absolut îngroziți de ceea ce urmă să se întâmple. Majoritatea erau veterani și trecuseră prin ingroazitoarele lupte din Pacific. Erau perfect conștienți, însă, că vor avea de înfruntat, pe lângă o armata care va lupta cu disperare, întrega populație civilă.
În paralel cu desfășurarea războiului, americanii dezvoltaseră Proiectul Manhatan. Acesta se referea la crearea unei arme atomice, sub conducerea fizicianului J. Robert Oppenheimer. Alături de alți savanți, din diverse țări, începând cu anul 1941, acesta a dezvoltat prima armă nucleară. Proiectul, de proporții uriașe, a avut ca punct culminant detonarea, lângă New Mexico, a unei bombe cu plutoniu (Trinity), pe 16 iulie 1945.
10 zile mai târziu, pe 26 iulie, a fost emisă declarația de la Potsdam, prin care se cerea capitularea necondiționată a Japoniei. Liderii militaristi ai Japoniei au respins însă ultimatumul american, căutând o metodă de intermediere a păcii, cu ajutorul URSS-ului.
Astfel, s-a ajuns în pomentul fatidic de 6 august 1945, când, decoland de pe insula Tinian, un bombardier american B-29 Superfortress, denumit Enola Gay, comandat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra orașului Hiroshima. Bomba a explodat dimineață la ora 8:15, în aer. Impactul a fost nimicitor. O evaluare estimativă arată că în jur de 66.000 de oameni au murit ca rezultat al exploziei, din care 20.000 erau soldați. Orașul a fost aproape în totalitate distrus. Foarte mulți oameni au murit ulterior, datorită radiațiilor.
Guvernul japonez a ignorat din nou avertismentul americanilor, precum și solicitarea de capitulare necondiționată.
Ca urmare, trei zile mai târziu, pe 9 august, este lansată a două bombă atomică, asupra orașului Nagasaki. Deși de o putere mai mai mare decât Little Boy, cea de-a două bombă , denumită Fat Man a provpcat distrugeri mai restrânse, datorită geografiei orașului. Și de această dată, victimele s-au numărat de ordinul zecilor de mii.
Ce-a de-a două bombă atomică, la care s-a adăugat și invazia sovietică din Manciuria, au forțat Japonia să accepte „ceea ce era de neacceptat”, adică capitularea. Astfel, după ce pe 15 august, în urmă intervenției extraordinare a împăratului, Japonia a semnat actul de capitulare pe data de 2 septembrie 1945, încheindu-se astfel cel de-al doilea război mondial.
În cei 75 de ani scurși de atunci, a curs multă cerneală pe tema moralității lansării celor două bombe atomice.
Astfel, există tabăra celor care spun că Japonia era deja învinsă, și că bombardamentul atomic a fost o atrocitate fără sens. Pe de altă parte, trebuie ținut cont de faptul că Japonia mai avea circa un milion de soldați dislocati în Manciuria și Coreea.
Totodată, strategii americanii calculaseră că numai invadarea insulei Kyushu ar fi cauzat circa 750.000 de vieți americane. Până la urmă, s-a considerat că dacă tot aveau la dispoziție această nouă armă, de ce să nu o folosească. Publicul american era ajuns la saturație după 4 ani de război și nu mai avea dispoziția necesară pentru război.
Dacă actul în sine a fost justificat, sau nu, este o întrebare care poate că nu are răspuns. Deși istoria este scrisă întotdeauna de învingători, este greu de crezut că Japonia ar fi capitulat. Fanatismul liderilor militaristi era fără margini. Cel mai probabil, dacă operațiunea Olymp ar fi avut loc, victimele, de ambele părți ar fi fost mult mai numeroase.
